WSJ: Culisele schimbului de prizonieri între Rusia și SUA. Negocieri pe trei continente, miliardari și spioni

Turcia a coordonat la Ankara un schimb de 26 de deţinuţi între Rusia şi mai multe ţări occidentale, fiind cel mai mare de la încheierea Războiului Rece, printre ei numărându-se şi jurnalistul american Evan Gershkovich. Eforturile de a-i aduce acasă s-au desfășurat pe trei continente, implicând agenții de spionaj, miliardari, dar și actori politici, relatează Wall Street Journal.

La cinci mii de kilometri depărtare, Evan Gershkovich se afla în ultimele ore în custodia Rusiei, la bordul unui avion guvernamental Tupolev-204. Destinația: un aeroport din Turcia, unde personalul de securitate aștepta nervos. Reporterul Wall Street Journal, în vârstă de 32 de ani, documentase coborârea Rusiei în represiune când agenții l-au luat dintr-o frizerie și l-au transformat în povestea pe care încercase să o acopere. Acum urma să fie o componentă centrală a unuia dintre cele mai complicate schimburi de prizonieri din istorie.

Prin Europa, avioanele transportau celelalte piese umane ale unui puzzle fragil: printre ei, alți doi americani și opt ruși care, împreună, au petrecut zeci de ani în închisori politice și colonii penale. Erau de la disidenți înrăiți, care au înfruntat otrăviri și greve ale foamei, până la americani obișnuiți, care s-au văzut reduși la statutul de monedă de schimb într-un război geopolitic cu Vladimir Putin, care a durat ani de zile. 

Vadim Krasikov era un asasin profesionist care împușcase un exilat în plină zi într-un parc din Berlin. Era omul pe care președintele rus dorea să îl aducă acasă.  

„Rusia nu mă va lăsa să putrezesc în închisoare”

„Rusia nu mă va lăsa să putrezesc în închisoare”, i-a spus ucigașul unui gardian. 

Timp de 16 luni, Ella Milman a studiat cazul asasinului, descurajată că un astfel de om ar putea fi cheia eliberării fiului ei. Ea făcea parte dintr-o serie extraordinară de personaje care lucrau în umbră pentru a avansa schimbul. Soarta fiului ei nu a depins doar de mesaje transmise de diplomați și spioni, ci și de ani de intervenții secrete ale unor prezentatori TV, miliardari din Silicon Valley și oligarhi ruși. Tucker Carlson și Hillary Clinton au jucat un rol secundar în avansarea negocierilor. 

În centrul luptei se aflau SUA și Germania, doi aliați care se luptau cu calculul moral și strategic al eliberării prizonierilor vinovați pentru a-și aduce acasă cetățenii nevinovați. Dacă Statele Unite au susținut cândva o politică „fără concesii”, acest principiu a fost erodat în mod constant. Pentru a răspunde lui Putin și altor autocrați care iau ostatici, Departamentul de Stat a înființat o întreagă echipă formată din zeci de persoane, cu misiunea de a călători prin Europa și Orientul Mijlociu pentru a explora schimburi de prizonieri care i-ar putea elibera pe Gershkovich și pe alții. 

O mamă care locuiește în cartierul Fishtown din Philadelphia s-a trezit prinsă între cele mai puternice două guverne din NATO, transmițând mesaje care, spera ea, i-ar putea elibera fiul.  

Deși Gershkovich a fost eliberat abia joi dimineață. WSJ a relatat despre soarta sa încă din momentul în care a fost capturat. Această relatare se bazează pe mai mult de un an de interviuri cu zeci de oficiali ai securității naționale din SUA, Rusia, Europa și Orientul Mijlociu, diplomați, spioni și familiile prizonierilor. Reporterii au analizat documente juridice rusești clasificate, înregistrări ale camerelor de securitate de la arestări și fotografii nepublicate ale schimburilor anterioare de prizonieri pentru a identifica actorii-cheie din această dramă. Un reporter al WSJ a fost la fața locului, la Ankara, pentru a asista la momentul în care Gershkovich a pășit în libertate.   

Reporterii au fost, de asemenea, inevitabil, parte din poveste, urmăriți pe străzile din Viena și Washington și, într-un caz, convocați pentru interogatoriu de către FSB. Reporterii au străbătut capitalele occidentale, stând de vorbă cu funcționari ai serviciilor de informații care au insistat să nu fie aduse dispozitive electronice la întâlniri și, în unele cazuri, comunicând prin note scrise de mână pentru a evita să lase o urmă de date.

De fapt, WSJ a investigat povestea exploziei de luări de ostatici a Rusiei încă de la începutul anului 2023, când corespondentul său în Rusia, Evan Gershkovich, și-a încurajat colegii să investigheze strategia nerușinată a lui Putin de a captura americani pe baza unor acuzații false și de a-i comercializa ca ostatici. 

„Ai luat legătura cu Evan?” Telefonul lui Evan Gershkovich nu mai suna.  

Colegii săi nu mai știau nimic de el de dimineață, când a ajuns la Ekaterinburg. Era 29 martie 2023, iar el se afla acolo pentru a intervieva o sursă despre ritmul uluitor al Rusiei în recondiționarea tancurilor destinate Ucrainei. Plănuiau să se întâlnească la Bukowski Grill, pe bulevardul Lenin, până la ora 16.00. 

Producția de apărare a Rusiei a fost un subiect despre care prezentatorii de știri pro-guvernamentali au relatat deschis, cu mândrie, pe măsură ce țara lor a definit sancțiunile străine pentru a revigora o economie de război. Dar în cel de-al 23-lea an al lui Putin la conducere, apăreau noi amenințări la adresa presei internaționale. 

Cu câteva săptămâni înainte, un reporter, prieten al lui Gershkovich de la o altă organizație de știri, stătuse nemișcat într-un sediu din Moscova, cu luminile stinse, așteptând ca o echipă de poliție să bată la ușă pentru a pleca. Câteva ore mai târziu, un avocat l-a ajutat pe reporter să părăsească Rusia. A fost un avertisment.

„Hei, amice, mult noroc astăzi”, i-a transmis un coleg lui Gershkovich în dimineața în care a ajuns la Ekaterinburg. 

„Mulțumesc, frate. O să te anunț cum merge”, a răspuns Gershkovich. 

Fiu american al unor exilați evrei sovietici, reporterul se simțea bine în țara pe care părinții săi o părăsiseră. Bucătar pentru o firmă de catering, el a ajuns în 2017 într-o capitală rusă încă deschisă străinilor curioși. Originar din New Jersey, cunoscut de prietenii săi ruși drept „Vania”, a căutat baruri și restaurante, absorbind povești și profitând de orice șansă de a explora Rusia.

Noaptea, exersa dactilografierea și apoi reformularea primului paragraf, sau a titlului, din știri, o rutină pe care o numea „a face repetiții”. Purta blugi largi și decolorați la conferințele de presă și îi încânta pe miniștrii potriviți, care nu erau obișnuiți să li se adreseze în limba rusă informală și colocvială pe care Gershkovich o vorbise încă din copilărie. 

Dar, pe măsură ce războiul din Ucraina se desfășura, oficialii au devenit ostili, prietenii au dispărut, iar sursele pe care le cunoștea au fost întemnițate. Cu toate acestea, Ministerul Afacerilor Externe a continuat să-i reînnoiască legitimațiile de presă și vizele de trei luni fără nicio plângere. Călătoria la Ekaterinburg, a doua într-o lună, trebuia să fie scurtă.

În acea seară, telefonul său era încă în funcțiune.

„Ați luat legătura cu Evan?”, i-a trimis un reporter WSJ unui responsabil cu securitatea la ora 22:12.

De la Londra, New York și Varșovia, reporterii au făcut apeluri video și au apelat contacte din Ekaterinburg și Moscova. Un reporter a reușit să dea de șoferul lui Gershkovich, care s-a oprit la apartamentul pe care îl închiriase, dar era doar întuneric: „Să sperăm la mai bine”, a spus el. Un altul a sunat în mod repetat un jurnalist local pe care Gershkovich îl angajase pentru a aranja câteva interviuri, care acum părea beat și mormăia. 

„Îl vom aduce înapoi”

În timp ce miezul nopții trecea la Moscova, WSJ a sunat la Washington, trimițând note către Departamentul de Stat și Casa Albă. Când secretarul de stat, Antony Blinken, a sunat înapoi, acesta a promis: „Îl vom aduce înapoi”. 

Între timp, WSJ a trebuit să o informeze pe mama sa, Ella. La ora 18:16, acasă la ea, în Philadelphia, a primit un mesaj de la redactorul-șef Liz Harris care îi cerea să o sune. Fiul ei, spunea Harris, dispăruse. 

Ella era în stare de șoc: „Ce să fac?”, a întrebat ea. 

Curând, instinctele ei au prins contur. Mamă sceptică și intuitivă a doi copii crescuți în Leningradul sovietic - acum Sankt Petersburg - Ella a început să răsfoiască sursele de știri rusești și americane pentru a găsi indicii despre ceea ce i se întâmplase. A citit că fusese acuzat de spionaj, în timp ce știrile apăreau în jurul orei 3 dimineața. A aflat că fiul ei fusese văzut ultima dată la un restaurant aflat la aproape 1.000 de kilometri de Moscova.

Prin intermediul unei legături video criptate, Vladimir Putin răspundea, de asemenea, la un apel. 

Șeful FSB din Rusia, generalul Vladislav Menschikov, îl informa pe președinte despre arestarea lui Gershkovici, până la cele mai mici detalii.  

Menschikov fusese cândva responsabil de buncărele nucleare ale lui Putin, dar acum conducea o divizie FSB vastă, care includea Departamentul pentru Operațiuni de Contrainformații, sau DKRO, o unitate secretă care supraveghea americanii și care condusese operațiunea de capturare a lui Gershkovich. Ofițerii săi trimiteau informații cu privire la poveștile exacte pe care le urmăreau reporterii străini, compilate în memorii pentru Putin, marcate „Personal, Secret”, care descriau articolele neplăcute drept „acțiuni antirusești” orchestrate de Washington. Cu câteva zile înainte, Menschikov îi oferise lui Putin un rezumat al planului de arestare a lui Gershkovich. Acum, președintele voia să știe cum au acționat serviciile sale de securitate.

Președintele rus ridica miza unui joc de poker geopolitic pe care credea că americanii l-au început. În 2008, într-un apartament de hotel din Bangkok, U.S. Drug Enforcement Administration a trimis informatori care s-au dat drept teroriști columbieni pentru a cumpăra rachete sol-aer de la Viktor Bout, un traficant de arme cu presupuse legături cu serviciile de securitate ale Rusiei, imortalizat în filmul lui Nicolas Cage „Lord of War”. Informatorii i-au explicat că rachetele ar fi utile pentru doborârea elicopterelor americane. Când a fost de acord cu vânzarea, agenții au dat buzna pentru a-l aresta. În 2010, DEA a efectuat o altă operațiune pentru arestarea unui fost pilot al forțelor aeriene ruse, Konstantin Yaroshenko, de data aceasta folosind informatori din Liberia care lucrau cu el la contrabanda cu cocaină. 

Pentru DEA, acestea au fost arestări reușite ale unor infractori periculoși. Putin a considerat că Bout și Yaroshenko au fost prinși în capcană de o superputere fără jurisdicție pentru a-i aresta pe rușii din îndepărtata Asie sau Africa. Diplomații ruși au cerut eliberarea lor, dar au fost respinși de administrațiile lui Barack Obama și Donald Trump.  

Putin, un fost ofițer KGB și director al FSB, el însuși familiarizat cu artele întunecate ale capcanelor, și-a dezvăluit răspunsul în 2018. FSB l-a arestat pe Paul Whelan, un fost pușcaș marin aflat în vizită la Moscova pentru a participa la nunta unui prieten, și l-a acuzat de spionaj, ceea ce atât Whelan, cât și guvernul său au negat. Dacă America îl vrea pe Whelan acasă, ar trebui să îl elibereze pe Bout, i-a spus consilierul lui Putin pentru politică externă unui ambasador american câteva zile mai târziu. Când administrația Trump a refuzat, poliția rusă a lovit din nou opt luni mai târziu, arestând un alt fost pușcaș marin, Trevor Reed, pentru acuzații de agresiune pe care atât el, cât și guvernul american le-au negat. Reed făcuse cândva parte din garda de protecție de la Camp David a vicepreședintelui Biden. 

Când Biden a devenit președinte, Putin s-a întâlnit cu el la fiecare reședință de pe malul lacului din Geneva și a propus serviciilor de informații ale celor două părți să creeze un canal pentru a explora schimburile de prizonieri - o întoarcere la Războiul Rece și o modalitate de a ocoli diplomații Departamentului de Stat, pe care rușii îi considerau predicatori. Biden, dornic să elibereze americani și să reducă tensiunile cu Rusia, a fost de acord. Chiar dacă Putin a invadat Ucraina câteva luni mai târziu, negocierile pe acest canal au dus la schimbul lui Reed cu Yaroshenko și, mai târziu, al lui Bout cu Brittney Griner, o vedetă WNBA prinsă pe aeroportul din Moscova la începutul anului 2022 cu cartușe de vape care conțineau mai puțin de un gram de ulei de hașiș prescris medical, ilegal în Rusia.  

Putin a dovedit că prinderea americanilor îi elibera pe ruși. Și mai era un prizonier pe care Putin îl dorea, un bărbat de 58 de ani care executa o pedeapsă pe viață în Germania.  

Începând din 2021, Putin a făcut presiuni asupra membrilor Consiliului său național de securitate prin intermediul unor apeluri video securizate pentru a-l aduce înapoi pe asasinul Vadim Krasikov. Cei doi au fost atât de apropiați, încât au vizitat împreună un poligon de trageri. Putin „trage bine”, spusese Krasikov familiei sale. 

Cei doi aveau o relație atât de bună, încât ofițerii de informații occidentali au speculat că acesta ar fi fost garda de corp personală a lui Putin. Analiștii apropiați Rusiei suspectau că legăturile lor datează din perioada în care președintele era viceprimar al orașului Sankt Petersburg, afectat de mafie. Îmbrăcat în haine de firmă, Krasikov câștiga lunar 10.000 de dolari, plus bonusuri pentru ceea ce spunea familiei sale că sunt călătorii de afaceri. Soția sa, care locuia într-un apartament de lux din Moscova, se plângea membrilor familiei că el cumpăra Porsche-uri și BMW-uri atât de des, încât ea nu avea timp să se obișnuiască să le conducă. 

În 2019, Krasikov se strecurase în Berlin folosind un pașaport rusesc pentru „Vadim Sokolov”. Apoi, în plină zi, sub privirile a zeci de vizitatori ai parcului, el a împușcat mortal un rebel exilat în apropierea unui loc de joacă. Arestat în timp ce încerca să își schimbe peruca și să se urce pe un scuter electric, nu a scos un cuvânt pe tot parcursul procesului său pentru crimă. Nici măcar nu le-a spus anchetatorilor numele său, care a rămas secret până când un jurnalist de investigație bulgar, pe nume Christo Grozev ,a contribuit la descoperirea acestuia. 

Ucigașul a acționat pe cont propriu, va sugera Putin mai târziu, „din cauza sentimentelor patriotice”. 

Whelan vs. Krasikov

În 2022, Rusia se oferise să îl elibereze pe Whelan, fostul pușcaș marin, dacă America convingea Germania să îl predea pe Krasikov. Casa Albă îi transmisese Berlinului ideea, dar niciunul dintre guverne nu era dornic să elibereze un ucigaș profesionist pentru un prizonier american obișnuit. Era, la prima vedere, o cerere de neconceput. Dar în martie, cu două săptămâni înainte de arestarea lui Evan, directorul FSB, Alexander Bortnikov, i-a spus directorului CIA, William Burns, că Putin voia în continuare să-l schimbe pe Krasikov pentru Whelan. Câteva zile mai târziu, Gershkovich însuși i-a trimis un mesaj unui coleg: „Continuă să întrebe prostește de el. Este evident că germanii nu vor accepta așa ceva”.

Și totuși, președintele Rusiei era convins că va reuși. Tânărul Putin servise în Dresda cu KGB-ul, când Germania de Vest era încă un satelit american. Aflat acum în vârful puterii sale, el nu s-a împăcat niciodată cu ideea că Germania unificată, motorul Europei, nu poate fi influențată de presiunea SUA.  

Dacă administrația Biden nu l-ar schimba pe Krasikov pentru Whelan, atunci poate că ar face-o pentru corespondentul unui mare ziar american. 

Căutarea ajutorului de la „cel mai rațional om de pe planetă”

Ella nu dormise de zile întregi, primind atât de multe apeluri, încât își pierduse vocea, în timp ce căuta neîncetat pe Google despre caz. Fiul ei risca acum până la 20 de ani de închisoare. Împreună cu soțul ei, Mihail, citea tot ce putea despre cazurile fostului pușcaș marin Paul Whelan, aflat încă într-o închisoare undeva la est de Moscova, și al jucătoarei de baschet Brittney Griner, care fusese schimbată pentru un traficant de arme. A început să își noteze întâlnirile și contactele persoanelor care ar putea să o ajute într-un carnețel. În cercetările sale, a observat numele unui criminal condamnat din Berlin, care părea să fie apropiat de Vladimir Putin. Fusese Evan luat pentru a încerca să îl aducă înapoi?  

Crescută în același Leningrad ca Putin, cam în aceeași perioadă, Ella a fost crescută de o mamă evreică care, în calitate de asistentă medicală în timpul războiului din Polonia, a tratat supraviețuitori ai Holocaustului. Tatăl ei, un medic din armata sovietică, a ajuns la Berlin în 1945. În copilărie, Ella observase că mama ei nu plângea niciodată, iar când tatăl ei a murit de tânăr, a găsit o modalitate de a se juca cu sistemul sovietic de locuințe pentru a păstra apartamentul familiei. Acum, Ella trebuia să dea dovadă de aceeași hotărâre și ingeniozitate dacă voia să-și ajute fiul. 

La Washington, arestarea lui Gershkovich a ajuns în raportul zilnic al președintelui Biden, în timp ce analiștii de la sediul CIA efectuau o „verificare a acțiunilor” pentru a se asigura că acesta nu lucra cumva pentru guvernul SUA.

Însă nu era așa, iar Gershkovich a fost catalogat oficial drept „deținut”. Acest lucru a permis unei entități federale puțin cunoscute să preia cazul său, oferindu-i acces la o rețea de structuri guvernamentale menite să rezolve în liniște crizele de răpire.  

Un bărbat cu titlul de trimis prezidențial special pentru afacerile cu ostatici a întâlnit-o pe Ella la un restaurant din Philadelphia, urându-i bun venit în „comunitatea tragică” de familii pe care o servea. Roger Carstens era un fost locotenent-colonel al Beretelor Verzi care apăruse într-un reality show TV înainte de a fi numit de președintele Trump. I-a povestit despre țările îndepărtate în care a eliberat ostatici, găsind modalități de a face schimb de prizonieri, de a ridica sancțiuni sau de a renunța la urmăriri penale în schimb. Entuziasmul său pentru recuperarea cetățenilor americani, chiar și cu costuri mari, s-a dovedit atât de popular printre familiile americanilor dispăruți, încât acestea l-au convins pe președintele Biden să îl păstreze în funcție. 

Veteran a șase războaie, Carstens își scotea ochelarii atunci când vorbea cu familiile prizonierilor pentru a-și șterge lacrimile înainte de a cita pasaje din Biblie sau texte din Grecia antică despre care credea că vorbesc despre durerea luării de ostatici. Îi plăcea să spună că „angaja doar optimiști”. Admiratorii săi ajunseseră să-i spună „Căpitanul America”.

Studiindu-l pe Carstens în timp ce promitea să mute cerul și pământul pentru a-l recupera pe fiul ei, Ella a intuit că acesta avea puțină autoritate la cel mai înalt nivel și că nu avea soluții rapide. Ella a sunat alți americani care au ajuns acasă din Rusia. Griner nu era disponibilă, dar agentul jucătoarei de baschet era. Ella a aflat că Carstens se întâlnea rar cu președintele și că trebuia să lucreze pe margine pentru a promova idei. 

Cel mai tânăr consilier pe probleme de securitate națională de la cabinetul Camelot al lui John F. Kennedy încoace, Sullivan devenise în liniște cel mai puternic deținător al acestui rol de la Henry Kissinger încoace. El se autointitula, oarecum ironic, „cel mai rațional om de pe planetă”. Hillary Clinton l-a numit „un talent unic într-o generație”.

Pe biroul său, altfel gol, a păstrat ecusoane și cărți poștale de la familiile americanilor deținuți pe nedrept în străinătate, iar mai mulți mediatori care au lucrat cu el pentru eliberarea acestora au rămas impresionați de cât de profund, deși fără pasiune, cunoștea fiecare caz. 

Sullivan își făcea în mod regulat timp pentru a descifra calculul moral al negocierii cu răpitorii și țările care se comportau ca ei - niciuna atât de complicată precum Rusia. Puzzle-ul ar fi eliberarea lui Gershkovich, onorând datoria președintelui față de un american reținut ilegal, fără a încuraja autocrații să răpească un alt reporter, undeva. Pentru moment, Casa Albă ar trimite Kremlinului un mesaj direct: Gershkovich nu a fost un spion și trebuie eliberat imediat.  

În acea lună, Carstens a intrat într-un restaurant din Georgetown, rezervarea fiind făcută discret sub un alt nume, pentru a întâlni un oaspete neobișnuit care propunea o cale alternativă de urmat: Christo Grozev, jurnalistul bulgar care dezvăluise identitatea lui Krasikov după crima de la Berlin. Bărbatul era unul dintre cei mai importanți investigatori ai operatorilor clandestini ruși din lume. Deseori, dovezile pe care le cerceta pentru a le urmări mișcările se ascundeau la vedere, inclusiv fotografiile pe care aceștia le lăsau stângaci pe rețelele sociale sau în datele achiziționate de pe smartphone-uri, vândute în mod normal agenților de publicitate. În acest fel, el a demascat atât de mulți agenți, încât serviciile de informații din Viena, unde locuia de peste 20 de ani, au declarat că nu îl pot proteja. Căutat în Rusia, dar rezident în America, era păzit de forțele de elită austriece Cobra și transportat într-o mașină blindată ori de câte ori vizita Viena pentru a-și vedea soția și copiii.

Navalnîi, pe listă

Jurnalistul i-a scris lui Carstens o listă pe două coloane cu prizonieri ruși pe care SUA i-ar putea da la schimb pentru Gershkovich și Whelan, pușcașul marin încarcerat. Guvernul german îl va elibera pe asasinul Krasikov, în schimbul unuia dintre cei mai dragi prieteni ai lui Grozev, cel mai faimos disident rus: Aleksei Navalnîi.

Cu câteva săptămâni înainte, Grozev primise Oscarul pentru cel mai bun documentar, pentru „Navalnîi”, în aplauzele furtunoase ale publicului celebru. Viața lui Navalnîi era ca un scenariu de film de la Hollywood: un lider al protestelor care murea încet într-o închisoare siberiană. Navalnîi îndrăznise să scoată la iveală averea personală a lui Putin, corupția din inima regimului. Identificase palatul secret al lui Putin, în valoare de 1,2 miliarde de dolari, de pe coasta Mării Negre. Putin îl detesta. 

Navalnîi era un erou popular în Germania, al cărei guvern îl ajutase să părăsească Rusia, salvându-i viața în 2020, după ce fusese otrăvit. Berlinul, a explicat Grozev, era dispus să îl elibereze pe Krasikov în schimbul acestui disident care sfidează moartea. Ceilalți prizonieri ruși de pe listă - fără o importanță deosebită - ar putea fi grupați cu americanii încarcerați într-o singură mare afacere.

Problema, în opinia lui Grozev, a fost că atât SUA, cât și Germania erau mai dispuse să continue acest schimb complex din punct de vedere moral. El a contribuit la convingerea lui Hillary Clinton să facă lobby pe lângă guvernul german, pentru a articula posibilitatea unui acord. Dar trecuse un an de atunci. La scurt timp după arestarea lui Gershkovich, fostul director general al Google, Eric Schmidt, a vorbit cu președintele Biden și i-a explicat că Germania ar fi dispusă să accepte un posibil schimb de prizonieri pentru Navalnîi. A existat o cale, i-a spus Grozev lui Carstens, care ar fi transmis ideea secretarului de stat, Antony Blinken, și lui Sullivan. Dar ar fi plină de reticențe la Washington și Berlin la gândul eliberării unui ucigaș profesionist. Ei vor trebui să găsească modalități de a avansa această idee în mod informal. 

Sullivan, consilierul pentru securitate națională, a contactat, de asemenea, omologul său de la Berlin, Jens Plotner, pentru a discuta ideea lui Navalnîi, despre care Plotner a avertizat că este o problemă complicată. Cel mai înalt diplomat al țării, ministrul de Externe, Annalena Baerbock, a fost îngrozită de precedentul eliberării unui criminal de carieră trimis de Putin să ucidă un exilat într-o țară care se mândrește cu oferirea unui refugiu sigur pentru refugiați. Ofițerii din domeniul justiției, informațiilor și aplicării legii i-au împărtășit repulsia. Cifrele de sondaj ale cancelarului german, Olaf Scholz, erau scăzute, inflația era ridicată, iar coaliția sa era slabă. Dar Plotner a promis că se va adresa lui Scholz. 

Cancelarul a discutat în acea lună cu colaboratori de top, în biroul în care a păstrat o scrisoare de felicitare înrămată din partea președintelui Biden. Nu erau permise telefoane, laptopuri sau ceasuri inteligente: Rușii instalaseră un cuib de sisteme electronice de supraveghere pe acoperișul ambasadei lor din epoca stalinistă din apropiere, care se uita direct în jos spre locul său de muncă spartan.  

Eliberarea lui Krasikov pentru Navalnîi ar fi dificilă din punct de vedere politic, a spus Scholz, dar posibilă și, pentru el, personală. Scholz a mers să strângă mâna disidentului în 2020. Scholz a devenit emoționat după aceea, spunându-i unui consilier că Navalnîi a fost „un om de un curaj imens”.

Eliberarea lui Krasikov ar fi însemnat însă să se treacă peste avizul juridic redactat de avocații săi guvernamentali, care se pronunțau împotriva unui schimb. Berlinul avea nevoie de acoperire politică pentru ca America, superputerea care proteja Germania, să prezinte o cerere oficială. Între timp, pentru a-și păstra puterea de negociere, Rusia nu putea ști cât de deschis era cancelarul la eliberarea asasinului lui Putin. 

În aceeași lună, șeful de staff al lui Scholz, Wolfgang Schmidt, s-a întâlnit cu un grup de reporteri și redactori ai WSJ, cărora le-a transmis: „S-ar putea să nu fie ușor pentru noi, dar este posibil”.

Cum să supraviețuiești într-o închisoare rusească

Prima scrisoare a lui Gershkovich a sosit în aprilie, având două pagini, în limba rusă, scrisă de mână. 

Reporterul petrecea 23 de ore pe zi în izolare, într-o celulă de 2,5 metri pe 3,5 metri, în infama închisoare în care aghiotanții lui Stalin torturau odinioară mii de dușmani ai statului. Situată într-un complex de la periferia Moscovei, Lefortovo era condusă de FSB și concepută pentru ca deținuții să se simtă complet singuri. Coridoarele sale erau de o liniște enervantă, cu excepția ecoului ușilor trântite ale celulelor și a clinchetului cheilor gardienilor.  

Cu interdicția de a se întâlni cu oficialii ambasadei SUA, Gershkovich a păstrat legătura cu lumea exterioară prin scrisorile care ajungeau după ce treceau de cenzură. Prietenii îi scriau pentru a-i menține moralul ridicat și îi trimiteau pachete cu unele dintre lucrurile pe care nu le avea: alimente uscate, cafea și zahăr. Un jurnalist care fusese deținut în Africa i-a transmis câteva sfaturi pe care le-a adoptat rapid: nu mânca niciodată mâncare stricată, stabilește-ți o rutină, ai grijă de corpul tău și păstrează-ți spațiul curat.

Când nu se afla în celulă, Gershkovich era chemat în camera de interogatoriu a investigatorului șef Aleksei Khizhnyak, același anchetator FSB care îl interogase cândva pe fostul pușcaș marin Whelan. Khizhnyak s-a confruntat cu prizonierii pe o masă de lemn în formă de T, într-o cameră supravegheată de Che Guevara, fondatorul serviciilor de securitate sovietice, Felix Dzerzhinsky, și două portrete ale lui Vladimir Putin. Whelan declarase în timpul anchetei sale preliminare că Khizhnyak îl amenințase cu moartea.

Însă, pe măsură ce interogatoriile lor se întindeau pe ore întregi, Gershkovich a aflat că Khizhnyak împărtășea, de asemenea, o pasiune pentru fotbal și literatură. Interogatorul era un fan al clubului englez Liverpool din Premier League, în timp ce Gershkovich, campion de fotbal în liceu, susținea clubul rival Arsenal. Gershkovich citea „Viața și destinul”, epopeea celui de-al Doilea Război Mondial a corespondentului sovietic de război Vasili Grossman, și „Război și pace” a lui Leo Tolstoi, urmată de zeci de alte cărți, despre care el și Khizhnyak discutau. Era hotărât să iasă din închisoare ca un scriitor mai bun decât ajunsese.  

Ella îi scria scrisori săptămânale lui Evan, povestindu-i istoria unei familii care supraviețuise Războiului Civil rus, celui de-Al Doilea Război Mondial, antisemitismului sovietic - „iar acum este rândul nostru”, scria ea. În luna aprilie a anului trecut, ea s-a repezit la președintele Biden la dineul corespondenților de la Casa Albă și l-a apucat de mâini înainte de a-l implora: „Ești singurul care îmi poate aduce băiatul acasă”.   

În cadrul emisiunii „Good Morning America”, ea și-a amintit că Evan glumea spunând că terciul din închisorile rusești îi amintea de terciul cu care ea îl crescuse. Ea era îngrijorată că el citește prea multe cărți din trecutul tragic al Rusiei și i-a sugerat să înlocuiască literatura din epoca Stalin cu lecturi mai ușoare.   

În iunie, Ella și soțul ei, Mihail, au călătorit la Moscova pentru a asista la audierea în apel a fiului ei, ignorând sfatul FBI că ar putea fi și ei arestați. Camera de luat vederi a tribunalului a surprins o scurtă conversație: mama stând lângă fiul ei în cușca de sticlă, Gershkovich înclinând capul și râzând, în timp ce ea îl admonesta să fie mai atent la ceea ce scria în scrisorile sale.

„Făcea mișto de mine. Așa face el întotdeauna”, a spus ea. 

Ella a acceptat să fie interogată. Ea își prinsese o insignă mare pe cardiganul ei verde: „Eliberați-l pe Evan”.   

Khizhnyak a început cu întrebări de genul: „Aveți răni la cap? Luați medicamente?”

Timp de patru ore și 15 minute, el a schimbat subiectul și a întrebat de trecutul lui Gershkovich. Reporterul lucra pentru guvernul Statelor Unite, a spus el. El a fost recrutat ca spion la universitate, a adăugat el. „Nu, nu a fost”, a replicat Ella. „Fiul ei era homosexual? De ce nu știa ea numele prietenei lui?” Se simțea, a spus ea mai târziu, „total bizar”. 

La un moment dat, Ella a fost distrasă de un miros pe care nu-l mai simțise de aproximativ 40 de ani, mirosul unei supe de varză populară în perioada sovietică, când raționalizarea era încă în vigoare. „Este Shchi?”, a întrebat ea. Era, a confirmat Khizhnyak. Și asta era ceea ce mânca fiul ei la prânz. 

Când Ella a ieșit din închisoare, Mihail a spus că a stat atât de mult, încât se temea că a fost arestată.  

Înainte de zborul lor de întoarcere în SUA de la Moscova, cuplul a fost oprit, apoi i s-a cerut să își predea pașapoartele. Vizele lor rusești fuseseră anulate.  

Un ofițer de imigrări i-a respins cu o mișcare a mâinii: „Mergeți la New York”.  

Ella se întâlnește cu cancelarul german

Campania de eliberare a lui Gershkovich părea să fie peste tot. Chipul său privea în jos de pe un panou digital de 10 etaje din Times Square și de pe bannerele de pe stadioanele celor de la New York Mets și Arsenal. În Senat, lideri din ambele partide ceruseră eliberarea sa, susținuți de parlamentele din Marea Britanie și Europa continentală. Secretarul Blinken îi arătase Ellei o listă din buzunarul jachetei sale, cu americani clasificați prin culori: negru pentru cei încă închiși și roșu pentru cei recuperați.  

Totuși, până în prezent, mai mulți americani dispăreau în închisorile rusești decât se întorceau acasă. În iunie, Rusia a arestat încă doi cetățeni americani, inclusiv un alt jurnalist, Alsu Kurmasheva, redactor la Radio Europa Liberă, acuzat ulterior de răspândirea de „informații false” despre armata rusă. Biden a intervenit luna următoare, declarând reporterilor: „Vorbesc serios despre un schimb de prizonieri, vorbesc serios despre a face tot ce putem pentru eliberarea americanilor deținuți ilegal în Rusia sau oriunde altundeva”.  

În Philadelphia, Ella și soțul ei, Mihail, mergeau în mod regulat la restaurantele din cartier pentru a stabili strategii cu echipa juridică și executivă a WSJ. Până la sfârșitul verii, Ella își construise o rețea de contacte cu surse simpatice din cadrul guvernului. Un funcționar al Departamentului de Justiție se deschisese în fața ei după ce ea se așezase lângă el într-un tren și îi ceruse ajutorul. O altă sursă a ținut-o la curent atunci când Victoria Nuland, subsecretarul de stat pentru afaceri politice, a participat la o întâlnire referitoare la fiul ei. În scrisorile din închisoare, mama și fiul făceau schimb de Kremlinologie, folosind o poreclă codată pentru asasinul Krasikov: „Germanul”. Consilierul general al WSJ, care apela acum la ea pentru informații, a poreclit-o „Ella Reporterul”.  

Văzând în ea un avantaj evident, WSJ a încurajat-o să-și creeze rețele. În septembrie, Latour, editorul WSJ, a ajutat-o să ajungă printre persoanele „foarte importante” la un dineu de gală organizat la Cipriani în Manhattan de grupul de reflecție Atlantic Council, unde era membru al consiliului de administrație. Planul ei era să se întâlnească cu ambasadorul Germaniei la Washington, dar în timp ce căuta printre rezultatele Google Image pentru a fi sigură că îl va recunoaște, și-a ridicat privirea și l-a văzut pe Scholz în persoană. 

Cancelarul discuta cu președintele ucrainean, Volodimir Zelenski. În timp ce se dădea la o parte, Ella s-a apropiat și a implorat ajutor pentru eliberarea fiului ei. Scholz a înțeles imediat cine era, dar a trebuit să plece rapid. 

„Noi ajutăm. Facem ceva”, a răspuns el. Scurta întâlnire a lăsat-o confuză cu privire la ceea ce se întâmpla în spatele scenei. Ea a transmis întâlnirea la biroul lui Carstens. La rândul său, trimisul special i-a cerut lui Grozev, jurnalistul bulgar, adresa de e-mail a șefului de staff al lui Scholz. Lui Carstens i se ceruse să nu ia legătura cu Berlinul, dar el vorbea germana, locuise acolo și nu era întotdeauna înclinat să se supună ordinelor. S-a conectat la cancelarie, care a spus că o înțelegere era posibilă. Ar fi fost nevoie de o cerere oficială. Carstens i-a transmis asta lui Blinken.  

În octombrie, Sullivan, consilierul pentru securitate națională, l-a sunat pe Plotner, omologul său german. Încă nu exista un consens în cadrul guvernului german, deoarece ministrul de Externe al Germaniei și alte departamente guvernamentale rămâneau îngrijorate. Berlinul spera că o solicitare oficială și legală din partea SUA va scoate SUA din impas. 

Între timp, Casa Albă a încercat să vadă dacă Rusia ar accepta un pachet de ruși condamnați pentru acuzații nonviolente. Problema era că sistemul penitenciar american deținea foarte puțini ruși pe care Kremlinul i-ar fi putut dori. La un moment dat, angajații lui Carstens au devenit atât de disperați, încât au căutat la întâmplare nume de ruși pe PACER, o bază de date accesibilă publicului cu înregistrări ale instanțelor federale. Pe listă a apărut un cetățean american cu un nume cu iz rusesc, care a fost eliminat doar atunci când un funcționar a atras atenția că SUA nu își pot trimite proprii cetățeni în Rusia.

În noiembrie, Washingtonul a oferit Kremlinului patru agenți sub acoperire pentru agențiile militare și de informații externe ale Rusiei, reținuți în Europa: așa-numiți „ilegaliști”, care au petrecut ani de zile creându-și o legendă, sau o identitate falsă. Doi dintre ei fuseseră arestați în mica țară alpină Slovenia, trăind ca „Maria și Ludwig”, cu pașapoarte argentiniene false, care vorbeau cu copiii lor și între ei în spaniolă. În casa lor din suburbii, poliția a găsit sute de mii de euro într-un compartiment ascuns al frigiderului și echipamente informatice specializate pentru a comunica în siguranță cu Moscova.  

Un al treilea, un ofițer rus de informații militare care folosea identitatea unui universitar brazilian, pe nume „Jose”, se afla în Norvegia. Polonia îl arestase pe al patrulea, născut la Moscova cu pașaport spaniol, sub acuzația de spionaj în apropierea frontierei cu Ucraina.   

Moscova a început să simtă frustrare. Un important ofițer al serviciilor secrete rusești i-a trimis mesaje lui Grozev, jurnalistul bulgar, pentru a-l întreba de ce nu-l puteau schimba pe Gershkovici cu Krasikov? Rusia decisese deja să îl condamne la 16 ani, de ce să nu pledeze vinovat și să fie schimbat?  

Pentru Ella, propunerile lui Washington nu erau serioase. Ea a decis să meargă la Fox News: „Au trecut 250 de zile și Evan nu este aici, iar efortul de a face tot ceea ce este necesar nu a fost făcut”, a spus ea.

Carstens, trimisul special, a aplaudat mișcarea și a spus că o va arăta altor familii ca exemplu de cum să facă presiuni asupra Casei Albe. În acea după-amiază, un purtător de cuvânt al Departamentului de Stat a rupt secretul din jurul discuțiilor cu prizonierii și a declarat reporterilor că SUA au trimis Rusiei „o serie de propuneri” pentru Gershkovici, niciuna dintre ele acceptată. Rușii, care au insistat ca astfel de discuții să aibă loc în afara spațiului public, au reacționat la încălcarea protocolului. 

„Guvernul SUA a pornit literalmente un fel de megafon”, s-a plâns câteva zile mai târziu Ministerul rus de Externe.

„Campania SUA în sprijinul lui Gershkovici îl îneacă la propriu și îl discreditează”.  

Putin își voia omul de încredere înapoi

Putin era pe punctul de a semnala public aceeași cerere pe care o reiterase în privat încă din 2021: își vrea omul de încredere înapoi. 

Sute de jurnaliști fluturau pancarte în aer în speranța de a fi chemați. Președintele, care a răspuns rareori la întrebări de la invadarea Ucrainei cu doi ani înainte, se confrunta cu presa la o conferință de final de an din decembrie. Deși moderatorul a promis „o conversație directă, onestă și deschisă”, Kremlinul analizase și aprobase în prealabil întrebările. Un reporter New York Times și prieten al lui Gershkovich a reușit să adreseze o întrebare neverificată: „De ce nu a fost eliberat Evan?”

Putin și-a început răspunsul spunând că nu cunoaște detalii despre jurnalistul a cărui arestare a ordonat-o într-un apel video cu câteva luni mai devreme.

„Sper că vom fi găsit o soluție. Dar repet, partea americană trebuie să ne asculte și să ia o decizie adecvată. Una care să convină și părții ruse”, a spus el. 

Mesajul a fost primit în mod clar la Berlin și Washington. Când Sullivan l-a întrebat din nou pe omologul său german dacă Krasikov ar putea fi luat în calcul, a primit răspunsul: nu încă. Dar, la Berlin, Scholz a început să pună piesele la locul lor, spunându-le membrilor cabinetului că, în cele din urmă, va primi o solicitare oficială din partea Americii de a discuta un schimb care îl implică pe Krasikov și, indiferent de reticențele lor, își va asuma responsabilitatea. Baerbock, ministrul de Externe al Germaniei, se temea că eliberarea lui Krasikov l-ar invita pe Putin și pe toți autocrații care îl admirau să ia mai mulți ostatici, dar Blinken îi vorbea îndelung pentru a o convinge de logica morală.  

În ianuarie, Ella a intrat în Forumul Economic Mondial de la Davos pentru a-l întâlni pe Schmidt, șeful de staff al cancelarului Scholz, pentru a-i cere ajutorul: „Tu ai cheia”, a spus ea. Schmidt a tăcut, apoi s-a angajat să ajute. În aceeași zi, Scholz și Biden au vorbit la telefon despre o întâlnire, pentru a discuta problema, la Casa Albă. Pe 2 februarie, trenul era în mișcare. 

„Pentru tine, voi face asta”, i-a spus Scholz lui Biden. 

Rolul lui Tucker Carlson

În timp ce Berlinul și Washingtonul descriau modul în care va funcționa un acord, Moscova avea de-a face cu un nou interlocutor neașteptat, Tucker Carlson.  

Fostul prezentator Fox News pregătea termenii unui interviu cu Putin pentru noul său talk-show. Carlson le-a spus consilierilor președintelui că intenționează să îi ceară lui Putin să îl elibereze pe Gershkovich pe loc, în timpul interviului. Dacă totul mergea bine, l-ar fi dus pe Evan acasă. Un oficial apropiat de Putin i-a spus prezentatorului TV că ar fi o „idee grozavă” și că ar putea genera un răspuns pozitiv. 

Aproape de finalul conversației de două ore, Carlson a insistat: „Acest tip nu este în mod evident un spion, este doar un copil. El este ținut ostatic în schimb... Poate că acest lucru degradează Rusia”. 

Putin a ezitat, apoi a specificat public pentru fiecare dată persoana pe care o dorea în schimb. 

„O persoană care execută o pedeapsă într-o țară aliată a SUA”, a spus el.

După interviu, în timp ce Putin îl conducea pe Carlson într-un tur al Kremlinului jurnalistul a revenit la conversația lor cu Gershkovich: „De ce faci asta?...Te doare.”

Putin s-a plâns că problema se află la Washington. Rusia și-a exprimat clar cererea pentru reporter, a spus el. Putin a deplâns faptul că America nu a făcut mai mult pentru a-și aduce acasă presupușii spioni.

În aceeași zi în care interviul a fost difuzat, înregistrând 200 de milioane de vizualizări, Scholz era la Washington, îndreptându-se direct spre Biroul Oval, fără note și fără asistenți. La sfârșitul unei întâlniri de o oră cu Biden, liderii au ajuns la un acord oficial: țările lor îl vor explora pe Krasikov ca piesă centrală a unui acord care va elibera numeroși prizonieri, inclusiv pe Navalnîi, Gershkovich și fostul pușcaș marin Whelan. Rusia își va primi spionii deținuți în Slovenia și Norvegia. 

Vestea despre Navalnîi ajunsese deja la Putin, cu câteva luni înainte. Oligarhul rus Roman Abramovici ceruse să îl vadă pe Carstens, deși trimisul special fusese descurajat să accepte întâlnirea. Când ambii bărbați s-au aflat la Tel Aviv după atacurile Hamas din 7 octombrie, s-au întâlnit, iar Carstens a abordat ideea unei tranzacții mai ample care să îl implice pe Navalnîi.

La câteva săptămâni după acea întâlnire, Abramovich a trimis un mesaj cu un răspuns surprinzător: Putin era deschis. Carstens a anunțat Casa Albă, care i-a cerut să nu mai facă afaceri cu Rusia. 

La 16 februarie, șefii de guvern, principalii consilieri de securitate și șefii serviciilor de informații din SUA și aliații săi din NATO soseau la Conferința de securitate de la Munchen, o reuniune anuală în orașul bavarez. Vicepreședintele Kamala Harris urma să îi informeze pe oficialii sloveni implicați în acordul încă incipient.  

Directorul FBI, Christopher Wray, de asemenea informat cu privire la viitoarele schimburi comerciale, va purta discuții cu șefii serviciilor de informații din Occident. Aversiunea lui Putin față de acest eveniment era binecunoscută - el l-a folosit ca platformă pentru a ține lecții liderilor occidentali despre o ordine post-Război Rece în care America era „un singur stăpân, un singur suveran”. 

Grozev se afla în oraș, unde se întâlnea cu oficiali germani pentru a înțelege contururile acordului în curs de elaborare. Alături de el se aflau membri ai cercului de apropiați ai lui Navalnîi, pe rând entuziasmați de eliberarea sa și neliniștiți că Putin ar putea, în ultimul moment, să îl ucidă. Carstens, deși nu figura în mod oficial pe lista participanților, a fost și el la Munchen, organizând întâlniri pentru a împinge lucrurile mai departe.

Șefii spionajului occidental erau pe punctul de a fi serviți cu aperitive la un prânz de lucru, când telefoanele din jurul mesei au început să bubuie. Navalnîi murise brusc, la 47 de ani, din cauze neclare, în lagărul rusesc „Lupul polar”. Kremlinul nu a explicat decesul. 

Oamenii lui Blinken s-au străduit să dea de soția lui Navalnîi, Iulia, proaspăt văduvă, și să o aducă prin sistemul de securitate pentru o întâlnire emoționantă, apoi la auditoriu pentru a face o declarație. Ea fusese la Munchen pentru a insista discret asupra detaliilor finale ale eliberării soțului ei. Acum făcea elogiul acestuia în fața presei mondiale.

„Vreau ca Putin, întregul său anturaj, prietenii lui Putin, guvernul său, să știe că vor purta responsabilitatea pentru ceea ce au făcut țării noastre, familiei mele, soțului meu. Și această zi va veni foarte curând”, a spus ea.

Ulterior, Grozev a stat cu Carstens într-un local din afara conferinței, plângând moartea prietenului său. Trimisul special se învinovățea. Poate, a spus Carstens, dacă ar fi putut ajuta la încheierea unui acord mai devreme, Navalnîi ar fi fost în viață și liber.  

Ella și Mihail se grăbeau să urce în trenul Amtrak spre Washington pentru un briefig la Casa Albă privind acordul pentru eliberarea fiului lor, când ea s-a uitat la telefon și a văzut o cascadă de mesaje: Piesa centrală a schimbului murise. A fost șocată, dar nu-și putea permite să dispere.

„Din păcate, ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat", avea să spună Putin mai târziu, pronunțând public numele Navalnîi și numind moartea principalului său oponent un incident regretabil de genul celor care se întâmplă și în închisorile americane.

„E viața.”

La întâlnirea de la Casa Albă, Sullivan, consilierul pentru securitate națională, avea capul plecat spre podea, evitând contactul vizual. Măsurându-și cu atenție fiecare cuvânt, el le-a explicat Ellei și soțului ei, Mihail, că a fost întotdeauna sceptic că o înțelegere care îl implica pe Navalnîi va funcționa. Dar nu era totul pierdut, a spus el. Germania fusese deja de acord să participe.

„Pot vedea o cale”, a spus el.  

Pe scena mondială, Biden, Scholz și liderii Uniunii Europene îl condamnau pe Putin. La Langley, ofițerii și analiștii CIA încercau să înțeleagă decesul și ce înseamnă acesta pentru un schimb. 

Administrația Biden a fost împărțită în ceea ce privește oportunitatea și modalitatea de a continua să meargă mai departe. Revenirea rapidă la masa negocierilor ar putea face ca SUA să pară prea dornice de un acord.  

Și trebuia oare să acorde timp Germaniei înainte de a se grăbi să facă un schimb de prizonieri cu un dictator acuzat că și-a ucis cel mai faimos oponent? 

În luna mai, Serviciul Federal German de Informații a deschis propria cale de negociere cu Rusia, introducând propriile sale condiții: Dacă îl va elibera pe Krasikov, Berlinul va dori cât mai mulți prizonieri politici și germani care se confruntă cu sentințe draconice în Rusia. Șeful serviciului, fostul procuror Philipp Woff, devenise cunoscut la Berlin pentru o tactică de negociere ciudată, deși fermecătoare: de fiecare dată când discuțiile deveneau tensionate, el își deschidea servieta și oferea o ciocolată. 

Ella a fost la al doilea dineu al corespondenților de la Casa Albă în acea lună. Un oficial din biroul lui Carstens îi spusese să îi ceară lui Biden să îl sune pe liderul german pentru a face lucrurile să avanseze. Iar una dintre sursele ei îi spusese că ar fi rău pentru Scholz să se retragă după ce și-a luat un angajament. Pentru a-și susține punctul de vedere, ea avea la dispoziție doar câteva secunde.  

„Avem nevoie de mai mult. Îl puteți suna, vă rog, pe cancelarul Scholz?”, i-a spus ea președintelui. Biden a spus că a făcut acel apel. Blinken, în picioare lângă președinte, a privit în jos, apoi a clarificat ușor, spunând că vor face apelul. „Promit, promit, promit”, a spus Biden.

Două zile mai târziu, președintele Biden i-a trimis o scrisoare lui Scholz, o cerere oficială care i-a oferit cancelarului mecanismul de care avea nevoie pentru a oficializa un acord.

„Așa ceva nu s-a mai făcut până acum”, a declarat Schmidt, șeful staffului german. 

În lunile iunie și iulie, ofițerii de informații americani s-au întâlnit cu omologii lor ruși în capitalele din Orientul Mijlociu, în timp ce negociatorii germani au avut propriile lor întâlniri. La Washington, Sullivan s-a grăbit să încheie acordul exact în momentul în care a izbucnit o insurecție deschisă a democraților care sperau ca Biden să pună capăt candidaturii sale pentru un al doilea mandat. Biden a fost gazda unui summit NATO din iulie, sperând că o prestație plină de viață va risipi îndoielile. La summit, Sullivan a profitat de șansa de a discuta personal, în privat, cu aliații europeni, cărora SUA le cerea să elibereze spionii ruși.

„Suntem aproape gata, faceți o treabă excelentă”, a spus el unei delegații. Planul era stabilit și gata de „operaționalizare”.   

Două zile mai târziu, președintele Trump fusese ținta unei tentative de asasinat. Echipa lui Trump auzise că se apropie o înțelegere. El spusese în repetate rânduri că Putin îl va elibera pe Gershkovich doar după ce va câștiga alegerile din noiembrie.  

Aflat în carantină în casa sa din Delaware, Biden, testat pozitiv pentru COVID-19, ignora speculațiile frenetice cu privire la viitorul său pentru a împinge acordul dincolo de linia de finalizare. Slovenia încă mai trebuia să treacă prin aranjamentele legale finale pentru a trimite înapoi spionii pe care îi deținea - și timpul se scurgea. Biden l-a sunat pe premierul Robert Golob pentru a urgenta lucrurile, adăugând cu nostalgie: „Chiar trebuie să ajung în Slovenia”. Aproximativ o oră mai târziu, el a anunțat că părăsește cursa prezidențială. 

Înțelegerea finală încheiată a fost fără precedent prin amploarea și complexitatea sa. I-a inclus pe Gershkovici și Krasikov, dar și alți doi jurnaliști închiși, prizonieri politici ruși, patru germani și spioni sub acoperire din Slovenia, Norvegia și Polonia. Acordul cu Rusia era fragil și o scurgere de informații eronată putea arunca totul în aer. 

Scrisoare pentru Putin

Ella a știut că o tranzacție era iminentă atunci când s-a întors să se întâlnească cu Sullivan și a observat că consilierul pentru securitate națională o privea în ochi. Când Rusia a accelerat brusc procesul fiului ei, transformându-l într-un proces de trei zile, Ella a înțeles. A stat trează toată noaptea, pe 19 iulie, până când au apărut primele imagini cu condamnarea lui, stând în boxa de sticlă a unei săli de judecată din Ekaterinburg. A privit pasiv în timp ce un judecător îl condamna la 16 ani. Apoi, prin intermediul avocaților săi, a transmis o glumă care a ajuns la mama sa: Se aștepta la mai mult.

Federația Rusă mai avea de bifat câteva elemente finale de protocol cu cel care devenise cel mai faimos prizonier al său. În primul rând, i se va permite să plece cu hârtiile pe care le scrisese în detenție, cu scrisorile pe care le mâzgălise și cu textele unei cărți la care lucrase. Dar firesc, mai aveau o altă scriere pe care o cereau de la el, o cerere oficială de clemență prezidențială. Textul trebuia, de altfel, să fie adresat lui Vladimir Vladimirovici Putin.  

În rusa  pe care o perfecționase de-a lungul celor 16 luni de detenție, corespondentul WSJ în Rusia s-a pus pe scris. În ultimul rând a prezentat o propunere proprie: „După eliberare, ar fi dispus Putin să se așeze la masă pentru un interviu?”