Solicitarea imperativă pe care a făcut-o președintele ales al Statelor Unite, Donald Trump, către republicanii din Senat de a abdica de la rolul constituțional de a vota membrii cabinetului viitoarei administrații reprezintă un prim test pe care trebuie să-l îndure democrația americană în perioada care urmează și ne arată un al doilea mandat Trump poate mai radical decât primul, scrie NYT.
În weekend, Trump a insistat pe rețelele sociale că republicanii ar trebui să-și aleagă un lider la Senat dispus să pună pe pauză lucrările camerei superioare a Congresului american pe perioada numirii cabinetului, astfel încât el să-și poată numi miniștrii unilateral, fără procesul constituțional de confirmare prin vot.
Aliații săi au aplaudat imediat ideea, punând și mai multă presiune pe un Partid Republican aproape complet subordonat liderului său.
Solicitarea lui Trump subliniază din nou impulsurile sale autoritare, în condițiile în care ea reprezintă o demonstrație vădită a faptului că președintele ales dorește să își asume o prerogativă constituțională a Senatului SUA.
Deși nu există niciun obstacol juridic în calea lui Trump și a acoliților săi, o abdicare a Senatului de la funcțiunea sa juridică și constituțională ar însemna o nouă încălcare flagrantă a tradiției democratice și constituționale a statului federal american.
Nu există niciun precedent istoric în care Senatul să fi abdicat de la prerogativa sa de a confirma în funcție miniștrii dintr-o administrație.
„O idee teribilă și neconstituțională”
Ed Whelan, comentator juridic care a susținut numirile lui Trump în domeniul justiției, dar care a fost critic față de Trump însuși, a spus că este alarmantă încercarea lui Trump de a trece peste procedura de evaluare parlamentară a guvernului.
El a scirs, într-un articol pentru publicația conservatoare „National Review”, că fostul și viitorul președinte „pare să ia în considerare o idee teribilă și neconstituțională”.
Numirile pe parcursul unei sesiuni închise a Senatului, fără confirmare directă a camerei superioare, intră pe deplin în funcție și o păstrează până la finalul următoarei sesiuni parlamentare. Pentru că o sesiune parlamentară durează, în general, un an, numirile lui Trump ar putea rămâne, din punct de vedere juridic, în funcție până în 2026.
Constituția Statelor Unite obligă președintele să obțină aprobarea Senatului pentru numirile în funcții în executiv, o prevedere gândită de părinții fondatori ai SUA pentru a preveni eventuale excese ale președintelui și numirea în funcție a unor persoane nepotrivite.
La începutul istoriei statului federal american, însă, tehnologia rudimentară și transportul dificil făcea ca Senatul să fie des în pauză parlamentară, astfel că dacă o vacantare a unei funcții apărea, președintele nu putea să facă o înlocuire – astfel a fost gândită această excepție – pentru situații extrem de particulare în care o vacantare de funcție cere o numire rapidă fără asamblarea Senatului. Astfel președinții puteau să-și „completeze” guvernul temporar până la revenirea în sesiune a Senatului.
Astfel de numiri sunt, însă, anacronice în era modernă pentru că tehnologia a avansat, iar Senatul este aproape mereu în sesiune și poate să se reasambleze oricând e necesar de urgență. Deși clauza originală din Constituția SUA a rămas depășită, ea este încă parte a ei, iar Trump intenționează să o folosească după bunul plac – pentru a eroda mecanismele și contraponderile guvernului federal.
Un Trump dezlănțuit
Există mai multe motive care ne fac să credem că sistemul de control și contraponderi al democrației americane nu va fi suficient de puternic pentru a-l ține pe Trump la locul lui în acest al doilea mandat.
Echipa sa din 2017, deși deseori disfuncțională, a învățat cum să se folosească de puterile extraordinare ale executivului american. În primul mandat, mulți dintre cei numiți în funcțiile înalte ale guvernului SUA erau mai degrabă loiali partidului, nu neapărat lui Trump însuși. De multe ori, ei au reprezentat vocea rațiunii care a înfrânat multe dintre impulsurile lui Trump.
De această dată, Trump are un control cvasi-total asupra Partidului Republican și numește în funcții doar oameni complet loiali sau apropiați lui. Dacă în primul mandat sistemul judiciar a reprezentat și el o frână ușoară în fața administrației, de această dată pare că Trump se bucură de mult mai mulți aliați în sistemul de justiție care a făcut el însuși un viraj tot mai la dreapta după mandatul dintre 2017 și 2021.
În ce privește parlamentarii disidenți, Trump fie i-a convins să i se alăture (cazul cel mai notoriu fiind chiar al actualului vicepreședinte ales), fie i-a dat afară din partid (de exemplu, Liz Cheney), fie i-a făcut să se retragă (de exemplu, Mitt Romney). În plus, republicanii par să fie mai dispuși ca niciodată să accepte ca Trump să depășească linii roșii.
Solicitarea imperativă a lui Trump ca Senatul să abdice de la prerogativa sa constituțională este o încercare îndrăzneață de a „testa apele”.
Deși și alți președinți au folosit clauza numirilor în pauza parlamentară, niciun alt șef de guvern american nu a încercat să treacă sistematic peste Senat și să-și numească întregul guvern fără vot.
Rămâne de văzut dacă senatorii republicani, mulți dintre ei temători că Trump le va încheia carierele, vor abdica de la una dintre cele mai puternice și mai importante prerogative ale forului legislativ din care fac parte.
