Ce se afla în celebrul sicriu de zinc găsit în curtea bisericii „Mavrogheni” din București: Ascundea o mărturie a dragostei nesfârșite

Sicriul de zinc decorat cu îngerași metalici, care a fost descoperit în primăvara acestui an, în timpul cercetărilor arheologilor de la Muzeul București în curtea Bisericii Izvorul Tămăduirii „Mavrogheni”, a fost dus la Craiova pentru restaurare, iar apoi a fost deschis în prezența arheologilor. Iar arheologii Muzeului București au dezvăluit povestea lui și ce se afla în interior.

„La mijlocul secolului al XIX-lea, o tragedie a lovit viața unei familii bucureștene, umbrind în veșnicie fericirea de odinioară. Viața fiicei lor iubite, abia trecută de nouăsprezece ani, s-a stins încet sub povara necruțătoare a tuberculozei. De parcă nu ar fi fost de ajuns, ea a suferit și de o sinuzită cronică, care i-a grăbit decesul.

Ziua în care au depus-o pentru odihna veșnică în curtea Bisericii Mavrogheni a fost cu siguranță foarte îndurerată, iar sicriul, o operă de artă, mărturisește despre suferința lor. Detaliile fin lucrate oferă o poveste tăcută prin cei patru îngeri care păzesc simbolic colțurile sicriului, având aripi ușor deschise, delicat prelucrate. Prezența lor parcă oferind protecție trupului chinuit de boală. De-a lungul laturilor sicriului, motive florale se împletesc cu simbolul cel mai întâlnit al morții, craniul, un memento al fragilității vieții”, a scris arheologii Muzeului București într-o postare pe Facebook.

Arheologii spun că sicriul ascundea „o mărturie a dragostei nesfârșite”.

„Sub capacul exterior, a fost găsit un al doilea capac din zinc, mult mai personal. În zona unde odihnea capul, o mică fereastră fusese decupată, un ultim, sfâșietor rămas-bun pentru cei care o iubiseră atât de mult. Între aceste două capace, familia îndurerată presărase flori, foarte posibil roze, ofrande tandre, pentru a o însoți în ultima călătorie, pentru a o înconjura încă o dată de frumusețe.

Când capacul interior a fost ridicat, rămășițele tinerei fete erau învăluite cu grijă într-un giulgiu negru. Țesătura îi îmbrăca osemintele fragile de parcă ar fi încercat să o protejeze de întunericul mormântului. La picioarele ei se afla așezată o perucă din păr natural. În viață, o purtase cu eleganță, prinsă cu un pieptene și agrafe, după obiceiul vremii, creând coafuri care reflectau grația și farmecul tinereții ei.

Mâinile purtau încă urmele unei vieți care odinioară pulsa cu căldură și vitalitate. Pe un deget strălucea timid un inel de aur, împodobit cu o cruce încrustată cu mici diamante, iar pe altul, un inel simplu din bronz. Aceste semne ale existenței sale, purtate cu ea în necunoscut, încă mai spun povești despre iubire, credință și dorințe. Au fost cele din urmă mărturii ale unei vieți  pe care, părinții ei au ales să o însoțească în cea din urmă călătorie”, povestesc muzeografii.