Are 38 de ani acum. A ajuns prima dată la psiholog pe la 24-25 de ani. La primele şedinţe nu a putut să spună nimic. A povestit despre experienţa ei cu depresia în cadrul campaniei 3.2.1 Vorbeşte despre tine.
Reporter: Îmi povesteai mai devreme cum te-ai dus tu la terapie. Şi ce ai făcut?
Anamaria Nedelcoff: Am plâns. Trei şedinţe la rând am plâns întruna. Mai ales că m-am dus, simţeam că am nevoie de aşa ceva, m-am dus la psihoterapeuta de la Petroşani. Ea m-a recunoscut, că scriam… a zis “vai, te cunosc! Ce mult îmi place cum scrii!”. Şi în momentul ăla m-a buşit plânsul. Am plâns întruna. Şi mă duceam, mă aşezam pe fotoliu, plângeam, după care ziceam “la revedere, mulţumesc!”, plecam. Veneam săptămâna următoare: iarăşi plângeam, iarăşi plecam. Şi de abia a patra oară, la a patra şedinţă, în a patra săptămână, am început să vorbesc cu ea.
“Când a murit sora mea, mie nu mi-a murit sora. Mie mi-a murit copilul!”
Reporter: Cum ai ştiut că ceva e în neregulă cu tine?
Anamaria Nedelcoff: Pentru că mă simţeam foarte, foarte, foarte rău. Şi am avut o perioadă – de vreo trei săptămâni, cred – în care n-am fost în stare să mănânc, n-am fost în stare să ies din cameră, n-am fost în stare să mă pieptăn. Şi mi s-a făcut frică: că o să ajung în faza în care n-o să mai pot munci. Şi atunci mi-am dat seama că am fost mai rău decât am fost vreodată în viaţa mea. Pentru că stările astea eu oricum le am din adolescenţă.
Reporter: Când îţi aduci aminte prima dată de genul ăsta de stări? Să ni le descrii un pic. Ce înseamnă stări?
Anamaria Nedelcoff: A fost când aveam eu 18 ani, în vara în care a murit sora mea. Atunci m-au copleşit pe mine toate. Pentru că atunci când mi-a murit sora, care avea patru ani – era foarte bolnavă – mie nu mi-a sora. Mie mi-a murit copilul!.
Şi până la vârsta aia văzusem o grămadă de oameni morţi în familia mea. Bunica mea a fost omorâtă când aveam cinci ani şi se pare că eu aş fi singurul martor şi nu m-a crezut nimeni.
După aceea am avut o soră mai mare care a murit, după care am avut o soră mai mică care a murit, când avea vreo trei luni, după care a fost sora asta, de a murit când aveam 18 ani. Şi probabil atâta moarte, combinată cu suferinţele alor mei, combinată cu copilăria din anii 90, din Valea Jiului, dintr-un cartier de genul Ferentariului, şi-au pus amprenta asupra mea. Am început aşa, să fiu foarte tristă, să mă gândesc la tot felul de lucruri urâte.
"Eu merit un Oscar pentru cât de bine ştiu să mă prefac"
Reporter: Poţi să-mi dai un exemplu?
Anamaria Nedelcoff: Lucruri de genul că nu-i nimic de capul meu, că nu sunt bună de nimic, că sunt o impostoare, că sunt o proastă, că n-o să ies niciodată din cloaca aia în care trăiam, că nu e nimic de capul meu şi toată lumea din jurul meu o să îşi dea seama la un moment dat cât de proastă sunt, cât de urâtă, cât de grasă, cât de nenorocită sunt eu, de fapt.
După care am început să fiu din ce în ce mai tristă şi simţeam aşa, un gol în stomac – nu ştiu – un vid. Că nimic nu contează. Şi că orice aş face, la un moment dat nu va conta. Nici pentru mine, nici pentru ceilalţi, oricât de perfectă aş încerca să fiu.
Şi toate astea au dus la starea aia a mea, foarte, foarte nasoală din vara în care a murit sora mea. După care am luat, aşa, tot felul de decizii greşite de-a lungul vieţii mele. M-am măritat de foarte tânără, am lăsat depresia şi stările mele triste la o parte, am zis eh, sunt eu mai melancolică, pentru că citesc mult, că sunt un fel, aşa, de Veronica Micle. După care peste vreo 10 ani am divorţat. Şi atunci aia a fost pentru mine cireaşa de pe tort. M-a ajuns tot trecutul din urmă şi au venit toate ca tăvălugul peste mine şi riscam să nu mai fiu funcţională.
Reporter: Ce vedeau oamenii din jurul tău în timp ce tu trăiai aceste lucruri? Pe cine vedeau? Dacă era o cameră care se apropia de tine, să zicem, pe cine vedea?
Anamaria Nedelcoff: Ca şi acum. Eu sunt un om foarte pozitiv. Eu râd. Eu glumesc foarte mult. N-ai crede vreodată că eu am o problemă. Eu merit un Oscar pentru cât de bine ştiu să mă prefac. Şi la şcoală eu am fost clovnul clasei.
Nimeni nu ştia că eu aveam acasă o soră cu paralizie cerebrală, care n-avea nas, care n-avea cerul gurii, care făcea convulsii şi se agăţa, aşa, cu mâinile de gâtul meu şi se învineţea şi nu ştiai ce să-i faci. Nimeni nu ştia că mi se întâmplă treaba asta. Sau chiar dacă le spuneam, li se părea că totul este, aşa, o joacă, că nu mă afectează atât de tare.
Reporter: Ce te-a făcut să ajungi la modalitatea asta de coping? Cum ai ajuns la ea? Te-a ajutat să treci peste perioadele alea.
Anamaria Nedelcoff: Dintotdeauna o am. Nu ştiu de unde a apărut mecanismul ăsta. Ăsta era felul meu de a trece peste toate. Şi mi-au zis şi terapeuţii la care am fost mult mai târziu: că pe mine întotdeauna m-a salvat simţul umorului. Pentru că haz de necaz şi să râd de mine eu ştiu cel mai bine. Nu trebuie altcineva. Eu ştiu s-o fac cel mai bine.
Reporter: În perioada în care ai avut căderea asta de care spui lucrai, da?
Anamaria Nedelcoff: Da. Lucram.
"Mi se părea totul mult prea greu"
Reporter: Ce vedeau oamenii atunci? Şi-a dat cineva seama? Te duceai la serviciu în mod normal?
Anamaria Nedelcoff: În general păream aşa, foarte puternică şi foarte bătăioasă, încercând să rezolv problemele tuturor. Doar că la un moment dat am început să… nu mai făceam faţă şi eram percepută cumva drept leneşă, cred, pentru că nu puteam să fiu constantă. Aveam zile foarte bune, în care aveam energie foarte multă şi puteam munci şi zile în care efectiv nu mă puteam da jos din pat.
Mi se părea mult prea greu să mă dau jos din pat, să dau pătura la o parte… îmi făceam, aşa, toate procesele astea: trebuie să mă ridic, trebuie să deschid ochii, să mă ridic, să mă dau jos din pat, să îmi pun papucii, să îmi fac de mâncare, să deschid uşa de la frigider, să îmi pun ouăle în tigaie, să aprind aragazul, să mănânc, să spăl farfuriile… mi se părea totul mult, mult, mult prea greu.
"Ziceau că sunt nebună"
Reporter: Şi ce făceai? Nu te duceai la serviciu.
Anamaria Nedelcoff: Da. Nu mă duceam la serviciu şi pur şi simplu stăteam în casă, nu răspundeam la telefon, nu vorbeam cu absolut nimeni, nu vorbeam nici măcar cu fostul meu soţ la vremea respectivă. Şi efectiv mă încuiam într-o cameră.
Reporter: Şi ce ziceau la serviciu?
Anamaria Nedelcoff: Că sunt labilă psihic. Că sunt nebună. Că sunt leneşă.
Reporter: Cum se ajungea să ai genul ăsta de discuţii?
Anamaria Nedelcoff: Dădeam câte un articol care era foarte bun şi spuneau uite, vezi? Dacă ai fi constantă, dacă ai face chestia asta zi de zi, ce jurnalist bun ai fi! Dar nu! “Tu eşti zdruncinată psihic! Eşti labilă psihic!” Astea erau cuvintele.
Pentru mine a fost o fericire când am obţinut diagnosticul, că mi-am dat seama că am ceva ce are multă lume şi că nu-s singura pe pământ căreia i s-a întâmplat treaba asta.
M-am dus, crezând că oamenii din media sunt destupaţi la minte, ah, uite, lenea mea are o explicaţie. Nu vreau să mă menajaţi, dar să ştiţi că din cauza asta! Ei, şi mi-au pus eticheta de nebună şi a trebuit să muncesc luni întregi, poate chiar ani întregi, să demonstrez unor oameni că eu, de fapt, sunt doar un om foarte trist în sinea mea şi că nu sunt nebună.
Reporter: Ce ai fi vrut să înţeleagă despre tine?
Anamaria Nedelcoff: Să mă lase în pace. Şi să nu mai judece, să nu-mi pună… şi aşa îmi era destul de greu. N-aveam nevoie şi de eticheta aia de om nebun lipită de mine.
Pe mine m-au ajutat animalele mele. În rest, nici măcar apropiaţii mei nu voiau să înţeleagă şi să priceapă că am depresie. Îmi aduc aminte de fostul meu soţ, care urla, efectiv urla “eu nu accept că tu ai depresie! Nu mă interesează! Nu accept”. Ok, şi dacă nu accepţi tu, nu înseamnă că nu am.
“Că asta înseamnă că eşti nebună!” De asta am şi evitat foarte mult timp să caut ajutor de specialitate, pentru că toată lumea era dar nu, de ce te duci acolo, că o să zică lumea despre tine că eşti nebună! N-o să mai ai credibilitate.
Reporter: Şi te-a făcut şi să pleci de la serviciul respectiv?
Anamaria Nedelcoff: O, da! Da.
Reporter: Cum e acum? Ţi-e mai bine acum?
Anamaria Nedelcoff: Acum, da.
“Voiam să vadă jurnalistul din mine, nu nebuna din mine”
Reporter: Ce te-a ajutat? Ce s-a schimbat?
Anamaria Nedelcoff: Terapia, medicamentele – pentru că am luat nişte ani şi medicamentele. Am luat vreo patru ani medicamente. Multe. Care până la un moment dat şi-au făcut efectul, după care au început să îmi facă pe partea fizică mai mult rău decât bine şi atunci am ales să renunţ la ele.
Pentru că îmi era foarte rău: m-am îngrăşat foarte mult, îmi dădeau stări foarte urâte.
Nu mai aveau efect. Eu eram la fel de insomniacă ca înainte de a le lua, la fel de agitată, simţeam iarăşi toate emoţiile foarte puternic, indiferent de câte medicamente luam şi – Doamne! - luam 12 pastile pe zi la un moment dat. Dar după ce am renunţat, am făcut multă terapie.
Partea proastă, când eşti un jurnalist care lucrează la o publicaţie mică şi ai un salariu mic, este că nu prea poţi să-ţi plăteşti şi tratament şi terapie. N-ai cum.
Şi eu o lungă perioadă de timp am evitat să-mi iau tratamentul prin Casa de Asigurări, pentru că, sinceră să fiu, îmi era teamă, după ce am ajuns în Bucureşti, că iarăşi or să spună ăştia că sunt nebună.
Şi eu voiam să vadă jurnalistul din mine şi omul care sunt, nu nebuna din mine.
Reporter: Ce spui tu e că stigma e greu de dus, nu?
Anamaria Nedelcoff: Da. Te afectează. Oricât aş fi spus eu că nu m-a afectat, ba da, m-a afectat. Acum sunt în perioada în care nu-mi mai pasă. Şi recunosc, sunt în faza în care vreţi să fac paradă că-s depresivă? Da, frate, îs depresivă! Sunt şi anxioasă! Ce să vezi!
Reporter: Păi de obicei vin împreună, să ştii, că rar sunt una fără cealaltă.
Anamaria Nedelcoff: Şi oamenii ar trebui să înţeleagă că nu sunt un jurnalist mai prost. Eu, dacă am o problemă, am o problemă cu mine!
Reporter: Că nu eşti un mecanic mai prost, că nu eşti un şofer mai prost de autobuz mai prost, că nu eşti un nimic mai prost, cumva.
Anamaria Nedelcoff: Exact.Am citit foarte mult, citesc în continuare foarte mult, ascult tot felul de podcasturi, citesc tot felul de cărţi, fac tot felul de exerciţii de respiraţie.
Şi mi-am dat seama că cel mai bine pentru mine e să iau fiecare zi la rând. Zi cu zi, moment cu moment al zilei. Pentru că am zile în care dimineaţa sunt foarte veselă şi pe la amiază mi se pare că. Mă uit aici în redacţie şi zic dar pe cine prostesc eu? Şi atunci îmi iau gândul ăla: dar de ce ai tu gândul ăla? Dar ce se întâmplă? Dar asta am învăţat-o la terapie.
"Am o viaţă care merită trăită"
Reporter: Ce te-a motivat să faci toate lucrurile astea? Să citeşti, să te duci la terapie, să renunţi la pastile şi să mergi înainte? Ce te-a motivat?
Anamaria Nedelcoff: Pentru că îmi doream să fiu bine. Şi mi-am dat seama că, dincolo de toate lucrurile care mi se întâmplă, am o viaţă şi am o meserie care trebuie făcută şi am o viaţă care merită trăită. Şi am nişte oameni în jurul meu – părinţii mei, surorile mele – animalele mele, sunt nişte fiinţe care au cumva nevoie de ajutorul meu.
Iar dacă eu nu sunt bine, n-am cum să-i ajut pe oamenii ăştia. N-am cum să am grijă de pisicile mele, de căţelul meu.
De-a lungul anilor mi-am dezvoltat un mecanism, adică nu un mecanism, am dezvoltat o stare, aşa, de nesimţire, încât pe mine nu mă mai afectează ce spun nişte oameni pe părerea cărora eu nu dau doi bani. Sau nişte oameni pe care eu nu îi cunosc: pot spune absolut orice despre mine, că sunt tăbăcită.
Dar pe mine m-au durut foarte tare părerile prietenilor şi prietenelor, care spuneau: du-te, mă, de-aici! Tu nu ai depresie! N-ai cum să râzi aşa, cu gura până la urechi, şi să ai depresie! Tu eşti doar leneşă! N-ai chef! N-ai chef să te piepteni!
Spune-mi şi mie: care om normal la cap nu se piaptănă trei săptămâni? Că pe mine pandemia m-a nenorocit. Pentru că am stat doar în casă, lucram atunci într-un alt trust, unde lucram de acasă, şi m-a nenorocit pandemia.
Şi explică-i unui om că îţi este foarte greu inclusiv să te duci să te speli pe dinţi. Partea aia să te speli, să te piepteni. Şi aveam un păr aşa, vâlvoi, şi eram îmbrăcată în pijamale şi coboram de la etajul 1 la parter, îmi luam cafea. Dar cu părul ăla în toate direcţiile, ca vrăjitoarea. Şi după aia urcam. Şi eu eram mare ziaristă.
Şi-mi spuneau prietenii: du-te, mă, de aici, că tu nu ai depresie. Iar eu nu ieşisem din casă de juma de an, că veneau curierii şi îmi aduceau mâncare, îmi aduceau… dar eu nu eram în stare să îmi fierb un ou.
Norocul meu a fost în tot timpul ăsta că am avut animale de care a trebuit să am grijă şi întotdeauna sunt mai responsabilă pentru alţii decât pentru mine.
Reporter: Când te îngrijorezi pentru tine acum?
Anamaria Nedelcoff: Când sunt praf mai multe zile la rând. Şi când îmi este greu să mă dau din pat jos dimineaţa.
Reporter: Şi ce faci?
Anamaria Nedelcoff: Păi, mă motivez. Ascult muzică, mi-am luat o bandă de alerg pe ea – săracul, ăla de la parter cred că e nenorocit că alerg pe aia – citesc, mă uit la fotografii din perioada în care consider că eram bine cu mine şi-mi zic uite ce bine eram atunci, citesc anumite articole sau mă uit la anumite materiale faine pe care le-am făcut şi zic: uite, mă, că totuşi e ceva de capul meu.
Mai povestesc cu mama, cu tata. Partea bună e că, de o perioadă, s-au mutat ai mei la mine. Şi de ruşinea lor cumva nu îmi permit să fiu eu aia, să zic, vai, astăzi sunt depresivă, sunt praf şi pulbere, că maică-mea se îngrijorează foarte tare şi atunci să nu-i văd aşa.
Reporter: Cum au primit ei diagnosticul tău?
Anamaria Nedelcoff: Greu. Şi lor le-a fost foarte greu să accepte: copilul lor deştept, care a citit atât, ar putea fi depresiv. Şi nu le era lor de diagnostic, ci de felul în care mă percepea lumea. Că pe ei asta i-a durut de fiecare dată: că de ce pe copilul lor, care este bun, frumos, deştept, îl cataloghează alţii drept nebun?
Şi le-am zis: dar contează? Ne plătesc ăia nouă facturile? Dau ăia de mâncare la câine, la mâţe?
Reporter: Tu ai avut concediu pentru boli de genul ăsta?
Anamaria Nedelcoff: Nu.
Reporter: Pentru că nu ai vrut sau pentru că nu ţi s-a oferit?
Anamaria Nedelcoff: Mi-a fost ruşine să-mi iau. Pentru că m-am gândit că, în momentul în care îmi iau concediu medical, că mi s-a oferit, mi-au oferit medicii posibilitatea asta. Mi-au zis haide, internează-te. Şi eu le-am zis de fiecare dată: nu, că nu sunt atât de nebună. Deşi eu luam 12 pastile pe zi, dar nu mă consideram atât de nebună. Pentru că în timp ce oamenii ăia îmi puneau eticheta aia, şi eu mi-o puneam.
Nu, nu mi-am luat concediu pentru că m-am gândit că după aia îmi va fi foarte greu să mă angajez. Pentru că oamenii te privesc altfel când ai un astfel de diagnostic.
I se spune noua pandemie. Alții ii spun boala secolului. Alții nici nu vor să știe că există. Vorbim despre depresia, boala care, oficial, în Romania aproape că nu există. Deși la nivel global sunt peste 300 de milioane de oameni care suferă si sunt tratați pentru această boală, România este, în acte, ţara cu cea mai mică rată a depresiei. O statistică mincinoasă, spun medicii psihiatri şi psihologii. Nu avem studii făcute, nu există o rețea de sănătate mintală nivel naţional, si, mai ales, nu vorbim despre problemele noastre de multe ori nici cu cei apropiați.
Campania “3.2.1 Vorbește despre tine” care a debutat luni la Antena 3 CNN încearcă să facă primul pas către un demers naţional necesar: să corecteze felul în care depresia şi burnout-ul sunt privite şi tratate în ţara noastră. Campania a pus cap la cap toate aceste date, dar a adunat şi mărturii tulburătoare ale unor oameni care au trecut si trec prin această afecțiune gravă. Unii dintre ei sunt persoane publice care au vorbit pentru prima dată în faţa camerei despre problemele lor. Au făcut-o în fata Mariei Coman, care, în premieră în media din Romania, a jucat pentru această campanie două roluri: cel de jurnalist - aşa cum o cunoașteți, precum şi de psiholog clinician - a doua ei meserie.
