Printr-o scrisoare trimisă la redacţia Gazetei Sporturilor şi publicată pe blogul lui Cătălin Tolontan, Răducioiu, în vârstă de 39 de ani, face un apel către suporterii echipei naţionale să i se alăture în iniţierea unei campanii de trezire a conştiinţelor. ?Celor care cred că fotbalul este o maşină de făcut bani le recomand politicos să părăsească scena. Pe cei care mai au puterea de a o lua de la capăt îi rog să ni se alăture. Pentru a transforma un coşmar într-un vins frumos?, scrie Răducioiu.
Antena3.ro se alătură demersului lui Răducioiu şi publică mai jos textul integral al scrisorii unui fost mare fotbalist care nu poate să privească înainte fără speranţă.
?Mă numesc Florin Răducioiu şi am avut onoarea de a face parte din generaţia de aur a fotbalului românesc. Am jucat 42 de meciuri la echipa naţională, am înscris 21 de goluri, am participat la două turnee finale ale Campionatului Mondial. Aceasta este statistica rece.
Ce se ascunde însă dincolo de cifre? Un talent nativ dublat de multă muncă, bucuria incomparabilă a succesului, lacrimile amare ale înfrîngerii?. Emoţii, întîmplări, oameni care m-au format ca om şi ca profesionist. Şi care m-au învăţat să cer mai mult de la mine şi de la ceilalţi, pentru că performanţa fără sacrificii nu este posibilă.
Am plecat din România nu cu mult timp în urmă, am revenit de cîteva ori, am plecat din nou. Ca orice om, am fost pus în situaţia de a alege. Poate că nu am făcut întotdeauna alegerea cea mai bună - şi astăzi regret că m-am retras prea devreme de la echipa naţională! Îmi asum însă trecutul meu, cu bune şi cu rele, şi niciodată nu privesc înapoi cu mînie.
Dar mi-e greu - poate chiar imposibil - să privesc înainte fără speranţă. Să văd ca în locul edificiului construit de o generaţie care a ştiut să se dăruiască total a rămas doar un teren gol, pe care au început să-l năpădească buruienile. Pentru noi, cei care iubim fotbalul mai mult decît orice pe lume, fie că sîntem foşti jucători sau suporteri neobosiţi, amintirea vremurilor de odinioară este cu atît mai dureroasă cu cît astăzi, din punct de vedere fotbalistic, România nu mai există pe harta lumii.
Cum a fost posibil că în doar cîţiva ani să trecem de la extaz la o agonie fără sfîrşit? Ne lipsesc jucătorii talentaţi? Le oferim prea multe şanse unora care nu le merită, ignorîndu-i pe ceilalţi? Antrenorii nu mai ştiu noţiunile de bază ale materiei pe care o predau? Oamenii responsabili de destinul fotbalului sînt atît de preocupaţi de vieţile lor mărunte încît au transformat fotbalul într-o ocupaţie secundară? Explicaţiile sînt, probabil, multe şi complexe.
Realitatea însă nu poate fi negată. Echipa naţională a României a intrat, de multă vreme, într-o criză profundă. Este asemenea unui bolnav la căpătîiul căruia se perindă o mulţime de vraci, dar nici unul nu găseşte remediul-minune. Tratamentul întîrzie, iar zilele bolnavului sînt numărate. Şansele sale de supravieţuire, dacă mai există, sînt minime şi rezultă doar din calcule forţate.
Fotbalul nu e însă matematică. Este un spectacol, iar spectacolul trebuie să continue. Meciul cu Serbia a reprezentat, pentru mine, picătura care a umplut paharul. A fost un moment în care am simţit, deopotrivă, frustrare, revoltă, deznădejde, dar şi dorinţa de a mă implica, de a refuza să mai privesc de pe margine, de a reveni pentru a face o schimbare. Pentru a transforma un coşmar într-un vis frumos. Dacă simţiţi că am dreptate, vă invit să iniţiem împreună o campanie de trezire a conştiinţelor. Celor care cred că fotbalul este o maşină de făcut baniu le recomand politicos să părăsească scena. Pe cei care mai au puterea de a o lua de la capăt îi rog să ni se alăture.
În ceea ce mă priveşte, m-aş întoarce oricînd să dau o mînă de ajutor fotbalului românesc, de data acezasta ca antrenor. Nu vreau să înţelegeţi că mă autopropun pentru a ocupa o funcţie. Departe de mine gîndul acesta! Este numai dorinţa de suflet a unui om care iubeşte fotbalul românesc şi vrea să-l revadă renăscînd din propria cenuşă. Mi-ar plăcea să lucrez cu echipele de copii şi juniori, pentru că la acest nivel cred că s-a greşit cel mai mult. Ne-am purtat asemenea unor părinţi egoişti care îşi închipuie că trăiesc veşnic şi uită să mai investească în copii. Sînt sigur că o nouă generaţie de aur aşteaptă, cu nerăbdare, să fie descoperită. Depinde de noi să-i oferim această şansă. Noi sîntem cei care decidem dacă vom mai fi vreodată ceea ce am fost cîndva.
Florin Răducioiu
Antena3.ro
