Descoperit de romani în timpul cuceririlor din sudul Britaniei, orașul de pe râul Soar adormise într-o lume industrială și inginerească. Oameni din toate colțurile lumii s-au adunat aici până când s-au făcut vreo 300.000. Printre ei, un roman al zilelor moderne, cu o minge de fotbal în loc de sabie, era primit cu scepticism. Avea o poreclă care nu prea îi făcea cinste. Suna a om de tinichea, ba chiar a căldărar. De fapt, porecla Tinkerman făcea referire la obiceiul lui de a amesteca jucătorii și formulele de joc. Experimentele au produs înțelepciune, iar bătrânelul avea să guste din cupa succesului și să cucerească laudele întregii lumi unite. La o altă masă verde, un băștinaș, un „lestăr boi” pe numele său Mark Selby, își umplea paharul de șampanie pentru a doua oară și savura titlul mondial. Nici măcar sufletul lui de microbist nu mai știa pentru ce să se bucure mai întâi. Seara nu mai era doar a lui. Era a orașului.
Leicester City, prima campioană „virgină” a Angliei după 38 de ani
Leicester City a cucerit în premieră titlul de campioană a Angliei la fotbal, luni seara. Titlul cucerit de Leicester amintește de performanța realizată de Blackburn Rovers în 1995, la doar trei ani de la crearea bogatei Premier League, sau de reușita nou-promovatei Nottingham Forest în 1978. De altfel, din 1995, de 20 de ani!, nicio echipă din afara orașelor Londra sau Manchester nu a spart acest monopol și este pentru prima oară din 1978 când o echipă obține trofeul în premieră.
Credit foto: www.facebook.com/lcfc
Titlul cucerit de Leicester City este însă poate unul dintre marile șocuri din istoria sportului, consfințit după ce Tottenham a scăpat printre degete un avans de două goluri și a remizat, scor 2-2, la Chelsea Londra. Cu șapte puncte avans și două etape de jucat, Leicester nu mai poate fi ajunsă de Tottenham. Spurs conducea cu 2-0 la pauză, după golurile lui Harry Kane și Heung-Min Son și părea să prelungească lupta pentru titlu și în weekendul viitor. Dar pe fondul unui joc nervos și a unei lipse de disciplină, Tottenham le-a permis celor de la Chelsea, orchestrați de Eden Hazard, să revină în meci. Hazard, un jucător magistral în sezonul trecut, îi aducea lui Chelsea, pe 3 mai 2015, titlul de campioană cu un gol decisiv. Un an mai târziu, la fix 365 de zile de când nu mai marcase pe Stamford Bridge în campionat, la capătul unui sezon dezamăgitor pentru „albaștri”, Hazard, venit de pe banca de rezerve, a produs un mic seism în insulă. Nu, nu este o glumă. Celebrii cercetători britanici, sub forma unei echipe de la Universitatea din Leicester, au instalat un seismometru lângă stadionul King Power, care a înregistrat un cutremur cu magnitudinea de 0.3 pe scara Richter, în februarie, când Leonardo Ulloa înscria golul victoriei în ultimele minute ale partidei cu Norwich. Putem îndrăzni să presupunem că aceeași eliberare de energie a avut loc și luni seara, la numărul de magie al belgianului Hazard.
De la 20 la 1, într-un singur an
Când Blackburn a câștigat Premier League în 1994/1995, echipa avea a patra cea mai mare notă de plată a salariilor din campionat. De atunci, doar echipele din top 3 al bugetelor au triumfat. Datele exacte nu sunt disponibile pentru acest sezon, însă specialiștii au estimat că Leicester se află pe locul 12 în ceea ce privește valorea financiară a lotului.
Deși puțini credeau, echipa a avut parte de un debut excepțional de sezon. Atacantul Jamie Vardy a înscris 13 goluri în 11 partide consecutive din august până în noiembrie, doborând recordul lui Ruud van Nistelrooy de 10 reușite consecutive. Pe 19 decembrie, Leicester a învins Everton cu 3-2 pe Goodison Park și Crăciunul a găsit-o pe primul loc. Anul Nou a găsit-o în urma lui Arsenal însă până azi echipa a pierdut doar de trei ori în cele 36 de etape și nu a coborât niciodată mai jos de locul 6 în acest sezon, din data etapa a 23-a instalând-se din nou și definitiv pe primul loc.
Istoria clubului nu este una bogată. Cu doar trei Cupe ale Ligii (1964, 1997, 2000) în vitrină și o supercupă dobândită în circumstanțe non-conforme, în cei 132 de ani de existență, echipa de fotbal a fost mereu umbrită de succesul echipei de rugby, Leicester Tigers.
Mai mult, în urmă cu doar opt ani, City era retrogradată în premieră din Championship în al treilea eșalon fotbalistic englez. Leicester City a promovat în Premier League în 2014, iar anul trecut s-a menținut în eșalonul de elită din Albion cu destule emoții. A stat pe ultimul loc timp de 140 de zile și cu nouă etape înainte de final era la șapte puncte de salvare. Echipa a câștigat șapte din acele meciuri și a reușit cea mai mare „evadare” de la retrogradare din istorie.
Gary Lineker. Vânzător, golgheter, salvator
Remarcabil este și fapul că în urmă cu 15 ani, City aproape a încetat să existe. Îngropat în datorii, clubul a intrat în administrare și a fost salvat prin efortul suporterilor și al unui consorțiu condus de unul dintre fiii faimoși ai clubului, Gary Lineker.
“Nu am făcut-o pentru bani. A fost un gest caritabil, practic, pentru ca Leicester să meargă mai departe”
Gary Lineker, vicepreședinte de onoare al clubului
Lineker a crescut ajutându-şi tatăl să vândă fructe şi legume la o piaţă din Leicester. Îşi aduce aminte într-un interviu pentru The Daily Telegraph că la vârsta de opt ani a mers pe Wembley pentru finala Cupei Angliei, pe care, ca de fiecare dată, echipa lui a pierdut-o, iar el a plâns tot drumul spre casă. City a fost şi prima echipă la care a jucat el şi pentru care a înscris 95 de goluri în 194 de partide, o performanţă neegalată de 30 de ani de când a plecat.
A trecut pe la Everton, Barcelona, cu care a câştigat Cupa Cupelor şi Cupa Spaniei, şi, ca în orice poveste încâlcită, Tottenham Hotspur, înainte să se retragă în Japonia pentru scurt timp.Luni seară, Tottenham, cu care Lineker a câştigat Cupa Angliei în 1991, avea nevoie de o victorie cu Chelsea pe Stamford Bridge pentru a păstra şanse la titlu. Prima victorie după februarie 1990, când un anume Gary Lineker semna golul victoriei.
>Aşteptarea continuă, bucuria lui Lineker, marcator al 48 de goluri în tricoul Angliei şi unul dintre puţinii fotbalişti care nu au văzut în cariera lor vreun cartonaş galben sau roşu, se îndreaptă însă spre prima iubire.
“Este o combinaţie ciudată de fericire şi agonie. Este atât de incredibil şi mi-am dorit atât de mult să se întâmple încât devenise foarte dificil să privesc meciurile. Dacă ar fi scris cineva un scenariu de film cu povestea asta, i s-ar fi spus că este ridicolă”.
Atât de ridicol i s-a părut şi lui acest scenariu încât a făcut, la jumătatea sezonului, o promisiune pe măsură. A anunţat pe Twitter că va prezenta prima emisiune Match Of The Day (MOTD) din sezonul viitor în lenjerie intimă.
Șanse mai mari ca Elvis să fie în viață
Pe 30 iunie 2015, Nigel Pearson era dat afară, în ciuda salvării de la retrogradare pe care Ranieri a catalogat-o de curând că ar fi fost un miracol. Înlăturarea lui a fost pusă pe seama unor probleme de PR din cursul sezonului, la care un scandal sex-tape cu fiul său şi alte rezerve de la Leicester în roluri principale a pus capac. Totul părea că se năruie și că urmează un nou sezon greu.
Astfel, Leicester era cotată la începutul sezonului de casele de pariuri cu o șansă la 5.000 la câștigarea titlului, iar acest fapt oferă perspectiva completă a surprizei create de echipa antrenată de italianul Claudio Ranieri. Acesta nu a fost primit cu braţele deschise decât de conducerea clubului, în timp ce fanii, jucătorii sau Lineker au fost rezervaţi, ca să nu spunem mai mult.
Ca să înţelegeţi dimensiunea surprizei, BBC a alcătuit un top cu zece lucruri despre care casele de pariuri au considerat că au mai mari şanse de realizare. Dintre acestea amintim doar numirea realizatorului TV Piers Morgan ca manager la Arsenal (2500/1), Monstrul din Loch Ness să fie găsit (500/1), Kim Kardashian să fie preşedintele SUA sau Elvis să fie în viaţă (ambele 2000/1).
Pierderi uriaşe pentru casele de pariuri
Există oameni care au pariat pe cota de 5000/1, în glumă, ca o provocare sau din plictiseală. Câţiva, destul de mulţi, vor câştiga sau au câştigat deja sume importante de bani. Victoria lui Leicester reprezintă cea mai gravă daună financiară din istoria caselor de pariuri, volumul banilor încasaţi pentru pariurile pe favorite – Manchester United, Manchester City, Chelsea şi Arsenal – fiind insuficienţi pentru a acoperi pagubele cauzate de victoria “Vulpilor”.
Oficialii a trei mari case de pariuri din Anglia au declarat pentru ESPN că împreună vor pierde 9,9 milioane de euro. Ladbrokes, o companie veche de 130 de ani, a primit 47 de pariuri până în septembrie, când cota lui Leicester s-a schimbat la 1500/1. Va pierde 5,74 milioane de euro în total, asta în condițiile în care 24 de pariuri din cele 47 au fost răscumpărate pentru mai puțini bani. La începutul lunii martie, Ladbrokes a plătit cu succes câteva din marile pariuri. Cel mai mare, 62 de euro, i-a adus câștigătorului, la vremea respectivă, 91.000 de euro. Ar fi câștigat 310.000, însă ispita a fost prea mare.
Oficialii William Hill și-au calculat pierderile la 2,78 milioane de euro. Au avut doar 25 de pariuri maxime, dar au încercat până în ultima clipă să ajungă la înțelegeri mai avantajoase. Iar Fred Done, proprietarul BetFred, într-o mișcare de promovare, a declarat pariurile pe Leicester City câștigătoare încă de pe 3 aprilie și a plătit câștiguri de 1,4 milioane de euro.
Toată suflarea microbistă din Leicester a primit vestea câștigării titlului în fața televizorului, la fel ca, iertată-mi fie comparația, Astra Giurgiu sau Juventus Torino, bazându-se pe eșecurile contracandidatelor la titlu. Fanii au împânzit barurile din localitate, iar jucătorii s-au strâns să vadă meciul împreună. Emoțiile au fost maxime la golul lui Hazard și la fluierul final, când Leicester a transformat în realitate un basm.
Fundașul Christian Fuchs a surprins reacția colegilor.
Lansarea globală a Facebook LIVE a apropiat lumea de britanici, un utilizator transmițând în direct timp de câteva ore reacțiile la cald ale fanilor Leicester. La un moment dat peste 50.000 de oameni urmăreau imaginile cu miile de fani care ieșiseră în stradă și care apoi s-au îndreptat spre stadion.
Victorie la “masa verde”
La 80 de kilometri nord, la Sheffield, în Teatrul Crucible, era o liniște deplină. Se auzeau din când în când câte un „GET IN!” și aplauze respectuoase pentru cei doi gentlemeni care își disputau finala Campionatului Mondial de Snooker. La scorul 17-14 (se juca pe sistemul „primul până la 18”), cineva din tribune îi șoptește lui Mark Selby ceva. Englezul nu schițează nimic. Începe jocul 32, iar Selby se apropie cu fiecare bilă de al doilea titlu mondial. Declarase că preferă să câștige Leicester, dacă ar fi să aleagă, însă Ding Junhui, primul asiatic într-o finală mondială, nu are răspuns pentru numărul unu mondial.
Selby își adjudecă partida, prezintă trofeul fotografilor și apoi primește din public un steag care să spună povestea întreagă a serii. Trecuseră 11 minute de la finalul partidei de pe Stamford Bridge, iar el întârziase la petrecere.
„Știam de la început că meciul se desfășoară la aceeași oră, dar am încercat să nu mă gândesc la asta și să nu îmi distragă atenția de la ce aveam de făcut. Nu am aflat rezultatul decât la final. Băiatul care stătea lângă mine, Brian, mi-a spus atunci că scorul e 2-2 şi Leicester e campioană. Nu știu ce este mai șocant, eu să câștig pentru a doua oară sau Leicester să devină campioană. Să câștigi titlul o dată e grozav, dar să reușești asta și a doua oară este un vis devenit realitate.”, a declarat Selby.
“Sper ca în doi ani ei să câştige Premier League din nou, iar eu să vin iar la Crucible şi să devin campion mondial”
Mark Selby
“Vreau să devii campion mondial”
“Bufonul din Leicester” / “The Jester from Leicester”, aşa cum este poreclit, a obţinut primul titlu mondial, din 2014, chiar în ziua în care City F.C. sărbătorea promovarea în Premier League cu o paradă în centrul oraşului. Atunci îl învingea pe idolul copilăriei sale, Ronnie O’Sullivan, cu 18-14. Finalist şi în 2007, Selby era condus cu 10-5 când a revenit miraculos şi a câştigat 10 din următoarele 12 frameuri şi a dus scorul la 15-12. Cvintuplul campion mondial la acea vreme, O'Sullivan, care nu pierduse nicio finală disputată, a redus deficitul la 15-14, pentru ca Selby să îşi adjudece următoarele trei jocuri şi să câştige cu acelaşi scor cu care l-a învins, doi ani mai târziu, pe Ding Junhui. “Să îl înving pe Ronnie în finala în care am cucerit primul titlu mondial este un vis”, a spus Selby.
Mark Selby a dedicat victoria de atunci răposatului său tată, David, care a murit de cancer în 1999.
“Tatăl meu a murit când aveam 16 ani, cu doar două luni înainte să devin jucător profesionist. Iar ultimele lui cuvinte au fost «Vreau să devii campion mondial»”, povestea Selby.
Selby spune că aventura sa în snooker a început chiar la trei ani. „Părinţii mei mi-au cumpărat un tac şi o masă de mici dimensiuni de Crăciun, atunci când aveam doar trei ani. La nouă ani am început să joc snooker pe o masă mare şi mi-am dat seama că am aptitudinile necesare pentru a deveni un jucător bun”, a povestit Selby într-un interviu pentru cotidianul The Guardian. La 10-11 ani chiulea mult de la şcoală pentru a merge la antrenamente, iar după moartea tatălui său a renunţat de tot pentru a se concentra pe snooker. „Dacă nu aş fi reuşit, probabil că aş fi fost şomer sau zilier”, spune Selby.
Dacă Leicester îi permite, Selby vrea să ia parte la parada echipei şi să îşi aducă trofeul în autobuz pentru a marca “dubla” istorică a oraşului. „Am prezentat primul trofeu la prima partidă de pe teren propriu, când am câştigat titlul. Cine ştie, poate acum voi fi şi în autobuz la parada victoriei. Cu siguranţă voi merge la meciul cu Everton”, a spus Selby.
La coadă la felicitări
Chiar dacă lumile snookerului şi a fotbalului nu prea se intersectează, povestea incredibilă dintre „Bufon” şi „Vulpi” a făcut înconjurul planetei. Iar Selby a subliniat în declaraţiile ce au urmat celui de-al doilea titlu mondial legătura strânsă cu ceilalţi mari eroi ai momentului. Jamie Vardy, golgheterul echipei de fotbal, îi trimitea SMS-uri de încurajare în timpul semifinalei cu Marco Fu, iar pe Claudio Ranieri a ţinut să îl felicite public pentru performanţa fantastică.
Felicitările au venit în valuri, în special pentru fotbaliştii cărora nu li se dădea nicio şansă la o asemenea victorie. Tonul a fost dat de premierul Marii Britanii, David Cameron:
Urmat de premierul Italiei, Matteo Renzi:
Au urmat antrenori, jucători, foşti jucători, preşedinţi de cluburi şi artişti din lumea filmului şi a muzicii.
„Meet the foxes”
Toţi şi-au scos pălăriile în faţa unor jucători precum Mahrez, Schmeichel, Vardy, Drinkwater, Morgan, Huth sau Kante. O parte din „The Foxes”.
Jamie Vardy, atacant, are 29 de ani şi în urmă cu patru ani evolua pentru Fleetwood Town în liga a cincea engleză. Şi-a ajutat echipa să promoveze, în premieră, şi cu 31 de goluri era golgheterul campionatului. A făcut un salt uriaş în carieră şi, la o vârstă la care nu se mai poate vorbi despre talent, ci despre multă muncă şi ambiţie, a reuşit să marcheze 47 de goluri pentru Leicester şi să fie chiar convocat la echipa naţională a Angliei.
Înainte să devină jucător profesionist a combinat fotbalul cu munca de tehnician într-un centru medical. La 16 ani câştiga din fotbal 30 de lire pe săptămână, iar în 2007 a fost condamnat pentru asalt, după o altercaţie într-un club şi a fost nevoit să joace şase luni cu o brăţară electronică.
În acest sezon a marcat 22 de goluri şi, chiar dacă în ultimele două partide nu a jucat din cauza unei suspendări, a compensat prin umorul caracteristic pe reţelele de socializare, unde s-a întrecut în replici cu atacantul lui Tottenham şi colegul său la naţională, Harry Kane. Acesta din urmă a dat tonul cu o poză cu nişte lei care stau la pândă şi aşteaptă pasul greşit al inamicului. Răspunsul a venit prompt luni seară:
Harry Kane a postat o fotografie cu mai mulți lei pe Instagram, când Spurs încerca să vâneze Leicester. Jamie Vardy a răspuns luni seara cu o scenă clasică din Regele Leu - căderea mortală a lui Mufasa
Riyad Mahrez, mijlocaş. A venit la Leicester în ianuarie 2014 şi a pus umărul la promovarea în prima ligă. Algerian născut în Franţa, Mahrez i-a călcat pe urme tatălui său. Când acesta a murit, Riyad avea 15 ani şi spune că a devenit mai serios. „Nu ştiu dacă asta a contat, dar lucrurile au început să meargă pentru mine. Probabil în capul meu îmi doream mai mult”, a spus Mahrez.
În 2010 s-a transferat la Le Havre, refuzând Paris Saint-Germain şi Marseille. A fost atras de academia de tineret a clubului, dar a plecat dezamăgit din cauza stilului de joc din Ligue 2, unde echipele „parcă îşi doreau o remiză albă la fiecare meci”.
De Leicester nu auzise şi credea că este un club de rugby. S-a transferat pentru 450.000 de euro, o sumă care stârneşte zâmbete acum când Mahrez a fost numit jucătorul anului în Anglia, în ancheta fotbaliştilor. A dat 17 goluri în acest sezon, din care trei într-un meci cu Swansea care au dus Leicester pe primul loc. O lună mai târziu, cota lui pe piaţa transferurilor, în mercato din ianuarie era de 38 de milioane de euro.
N'Golo Kanté, mijlocaş. Un alt jucător venit pe filiera franceză, după ce Steve Walsh, şeful scouterilor, a fost impresionat de jucătorul lui Caen. Ranieri nu auzise de el, după cum a recunoscut ulterior, însă munca echipei de scouteri şi-a spus cuvântul. Mulţi alţi manageri din Premier League s-au întrebat de atunci cum de a scăpat neobservat un asemenea jucător talentat.
Ranieri a fost ulterior impresionat, iar Leicester a plătit pe el 8 milioane de euro. Kanté este stăpân la mijlocul terenului. În afara stadionului conduce un Mini şi duce o viaţă simplă, cu zâmbetul pe buze. Uneori, acel zâmbet i se zăreşte în colţul gurii şi pe teren, după un tackling perfect.
Kasper Schmeichel, portar. Numele acesta sigur l-aţi mai auzit. Uşor diferit. Peter Schmeichel. A scris istorie la Manchester United. Kasper este fiul lui Michael şi este un portar ambiţios format la şcoala rivalei Manchester City.
Are în palmares un trofeu al ligii a treia, un trofeu al ligii secunde şi, acum, trofeul Premier League. A crescut în umbra tatălui său, dar s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Danezul a reuşit chiar să repete isprava tatălui său din urmă cu fix 23 de ani, la aceeaşi vârstă.
„Împăratul vulpilor”
În spatele acestor jucători a stat însă un tactician bine calculat, dispus la compromisuri şi suficient de încrezător în forţa echipei. Claudio Ranieri nu a fost alegerea evidentă pentru Leicester. Scurta aventură la cârma naţionalei Greciei a început cu o înfrângere, pe teren propriu, în faţa României şi s-a terminat dezastruos, după patru luni şi o înfrângere ruşinoasă, tot acasă, împotriva Insuelelor Feroe. Steve Kutner este însă un impresar pe măsură de ambiţios şi acesta l-a convins pe Jon Rudkin, directorul de la Leicester, că Ranieri merită o şansă.
Cu un CV bun, dar marcat de numeroase ratări la mustaţă ale obiectivelor (medalii de vicecampion în Premier League, Ligue 1 şi de două ori în Serie A), Ranieri l-a fermecat pe patronul thailandez Aiyawatt Srivaddhanaprabha cu pasiunea pentru fotbal. După 11 ani revenea în fotbalul englez în ceea ce restul lumii credea a fi un nou dezastru. „De când am plecat de la Chelsea am visat la o nouă şansă de a antrena din nou în cea mai bună ligă din lume. Vreau să îi mulţumesc patronului, fiului său şi directorilor clubului pentru şansa pe care mi-o oferă. Acum am o singură modalitate să îi răsplătesc: să îmi storc toate energiile şi să obţin cele mai bune rezultate cu această echipă”, declara Ranieri la începutul sezonului.
Deşi Pearson era încă iubit în vestiar, Ranieri a făcut o impresie bună când le-a cerut jucătorilor să joace pentru colegii lor. „Suntem o echipă mică, deci trebuie să jucăm cu inima, cu sufletul. Nu îmi pasă de numele adversarului. Tot ce vreau este să luptăm. Dacă sunt mai buni ca noi, ok, felicitări. Dar trebuie să ne arate că sunt mai buni”, a spus Ranieri.
I-a ademenit cu pizza
Leicester a ameţit aşteptările cu un start în forţă al sezonului, fiind neînvinsă în primele opt partide în toate competiţiile. Dar Ranieri nu era satisfăcut, se înscriau prea multe goluri pentru sufletul lui italian şi, după mai multe încurajări nereuşite, a făcut un pact cu elevii săi. „Hai, băieţi! Azi vă ofer pizza dacă nu primiţi gol”.
Evident că au obţinut o victorie cu 1-0, împotriva celor de la Crystal Palace, pe 24 octombrie. Aşa că m-am ţinut de promisiune şi i-am dus la Peter Pizzeria în Piaţa Leicester City. Dar le pregătisem o surpriză. Când am ajuns acolo le-am spus că trebuie să muncească pentru tot. „Munciţi şi pentru pizza. Ne vom face singuri pizza”. Aşa că am intrat în bucătărie şi ne-am aruncat în aluat, brânzeturi şi sos tomat. A ieşit chiar foarte bine. Ce pot să spun? Sunt italian, deci am mâncat multe felii. Iubesc pizza şi pastele. Acum avem 12 meciuri fără gol primit şi nu cred că este o coincidenţă.
Claudio Ranieri - Players’ Tribune
La momentul în care Leicester City a ajuns pe primul loc în clasament, Ranieri a pus capac aşteptărilor media. Conferinţele de presă începeau cu strângeri de mâini şi se terminau în zâmbete, însă între aceste momente discuţiile erau constant axate pe atingerea obiectivului de 40 de puncte. Odată a făcut chiar referire la preşedintele american când a fost întrebat despre titlu. „Aş vrea să spun YES WE CAN!, dar nu sunt Obama”, a spus Ranieri zâmbind.
Totuşi, Ranieri şi-a negociat în contract o clauză care îi garanta 125.000 de euro pentru fiecare loc în clasament peste locul 18 şi un bonus uriaş de 6,3 milioane de euro pentru câştigarea campionatului. A mărturisit acum că a crezut în titlu încă de la Crăciun, dar că a negat ambiţiile de a câştiga pentru că „aşa sunt eu, mereu prefer să fac lucruri decât să vorbesc despre ele”. „Era Crăciunul. Retrogradarea era deja evitată şi ne-am adunat toţi să vorbim în vestiar şi ne-am spus «Hai să încercăm, nu avem nimic de pierdut»”, a povestit Ranieri.
Dacă Ranieri a pus performanţa pe seama echipei sale, antrenorul italian a fost lădaut în ţara sa. „King Claudio!” a titrat La Gazzetta dello Sport pe prima pagină, deasupra unei poze prelucrate în care Ranieri era înfăţişat ca împărat roman. Cele mai citite ziare din ţară, Corriere della Sera şi La Repubblica au publicat de asemenea articole cu titlul „Regele Angliei”.
În Leicester, oameni simpli, de la pensionari la angajaţi în gară, tineri sau gospodine, toată lumea i-a arătat lui Ranieri că îl iubește, încă dinaintea confirmării de campion, într-un clip de două minute care l-a emoționat pe italian.
Într-un joc obsedat tot mai mult de statistici, procentele arată că echipa lui Ranieri se află pe locul trei, din coadă, la posesie și pase reușite. Dar singurul clasament care contează arată că Leicester City are un avantaj insurmontabil la vârful Premier League. Și asta este o poveste ce merită spusă.
