Ascensiunea fotbalului din fostul spaţiu sovietic nu mai este o noutate. Totuşi, cu excepţia Letoniei, calificată surprinzător la Euro 2004, după un baraj în care a lăsat acasă Turcia, pe atunci proaspăta medaliată cu bronz la Cupa Mondială din Coreea de Sud şi Japonia, acest curent a fost vizibil mai ales la nivelul echipelor de club, Zenit St. Petersburg şi Şahtiorul lui Mircea Lucescu reuşind să câştige în ani consecutivi Cupa UEFA/Europa League. Semifinala jucată de Rusia la Europeanul din 2008 a intrat oarecum în sfera normalului, în condiţiile în care vorbim de ţara care a moştenit palmaresul Uniunii Sovietice, a cărei tradiţie este binecunoscută datorită titlului continental din 1960 şi a finalei jucate în 1988.
Însă Armenia şi Estonia nu au aproape deloc tradiţie fotbalistică. Sigur, armenii au dat o campioană a URSS-ului, pe Ararat Erevan în 1973, în timp ce balticii au în palmares o prezenţă la Jocurile Olimpice din 1924, de la Paris, când au pierdut singurul meci disputat în faţa Statelor Unite, dar aceste performanţe sunt extrem de neînsemnate pentru ceea ce a reprezentat fotbalul sovietic. Însă conjunctura, şi, mai ales, propriile merite, au făcut ca cele două naţionale să fie mai aproape ca oricând de posibilitatea de a juca un turneu final.
Situaţia lor este totuşi diferită. Estonia şi-a terminat deja de jucat meciurile din preliminarii şi aşteaptă acum ca Serbia să nu câştige în Slovenia, deoarece balticii au avantajul meciurilor directe, după victoria cu 3-1 de la Belgrad. În acest timp, Armenia îşi are soarta în propriile mâini, fiind nevoită să câştige la Dublin, în faţa Irlandei, pentru a prinde poziţia a doua şi a merge la baraj.
Probabil că în urmă cu câţiva ani am fi considerat că Armenia nu are nicio şansă să câştige în Irlanda. În condiţiile în care „verzii” îl au ca selecţioner pe ultimul apostol al catenaccio-ului, italianul Giovanni Trapattoni, nici acum nu se poate spune că ex-sovieticii reprezintă un pariu sigur. Cu toate acestea, faptul că în ultimele trei meciuri oficiale au marcat de 11 ori şi au al şaselea atac din preliminarii, cu 21 de goluri înscrise, mai multe decât Portugalia, Anglia, Franţa sau Italia, demonstrează faptul că armenii nu au ajuns întâmplător să se lupte pentru calificare.
Spre deosebire de Letonia sau, spre trista noastră amintire, Slovenia, care au obţinut biletele pentru turneele finale bazându-se pe un joc în general defensiv, Armenia are o altă abordare. Iar cifrele sunt evident în favoarea sa. Cu atât mai mult merită apreciaţi elevii lui Vardan Minasyan cu cât marea majoritate sunt nume necunoscute. Excepţiile sunt Henrik Mkhitaryan, elevul lui Mircea Lucescu la Şahtior, şi Edgar Manucharyan, fost jucător la Ajax, actualmente la FC Ural, echipă din prima ligă a Rusiei. În rest, un nucleu de jucători tineri, în cea mai mare parte, şi care evoluează în campionatul naţional, unul deloc puternic, dacă ar fi să ne luăm după clasamentul UEFA, care îl plasează doar înaintea celor din Insulele Feroe, Andorra şi San Marino.
Situaţia nu este cu mult diferită nici în cazul Estoniei. Echipa pregătită de Tarmo Ruutli nu are în componenţă fotbalişti cu nume şi, cu excepţia portarilor, a lui Andrei Stepanov (Gomel) şi a căpitanului Raio Piiroja (Vitesse), nici trecuţi de 30 de ani. Vedeta este Konstantin Vassiljev, jucător de 27 de ani, care joacă în Rusia, la Amkar Perm, golgheterul actual al naţionalei dintre cei aflaţi în activitate, cu 14 reuşite. Diferenţa faţă de Armenia vine însă din faptul că balticii au şanse de calificare la baraj mai mult datorită unei conjuncturi favorabile, decât datorită propriei forţe. Să nu uităm că vorbim totuşi despre echipa care a pierdut cu 2-0 în Feroe. Chiar şi în aceste condiţii, estonienii au crescut mult în ultima perioadă, ca dovadă că au atins cea mai bună poziţie din istorie în clasamentul FIFA pe luna septembrie, locul 58, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit în perspectiva duelurilor cu România din preliminariile Mondialului din 2014.
Este posibil ca, marţi seară, la finalul meciurilor din preliminarii, să avem parte de prezenţa a două echipe pe care nimeni nu le lua în seamă printre cele calificate la baraj. La fel de posibil este ca nici una dintre Armenia şi Estonia să nu continue lupta pentru un loc la Europeanul de anul viitor. Însă simplul fapt că cele două naţionale au ajuns până aici este un succes. Din care poate n-ar strica să înveţe şi fotbalul nostru. Căruia îi place atât de mult clişeul „Nu mai există echipe mici”.
