Austria anilor '30 îşi găseşte cu uşurinţă un loc în topul celor mai bune naţionale care nu au câştigat Cupa Mondială. Acea echipă, supranumită Wunderteam (echipa minune), avea un joc încântător şi era considerată cea mai puternică din Europa. Îl avea pe bancă pe Hugo Meisl, un antrenor vizionar, şi pe teren pe cel considerat şi în prezent cel mai bun jucător austriac din toate timpurile, Matthias Sindelar, poreclit Mozart al fotbalului.
Înainte de startul celei de-a doua ediţii a Cupei Mondiale, desfăşurată în Italia, în 1934, austriecii erau consideraţi marii favoriţi. Nu au reuşit să confirme, şi nu doar din vina lor, dar chiar şi aşa şi-au asigurat locul în istorie.
Funcţionarul bancar care a creat o echipă minune
Arhitectul Wunderteam-ului a fost Hugo Meisl, care a decis să renunţe la un post călduţ într-o bancă pentru a-şi urma marea pasiune a vieţii: fotbalul. Născut pe 16 noiembrie 1881, în Boemia, într-o familie bogată, Meisl s-a mutat la Viena când avea 12 ani şi a început să urmeze cursuri pentru o viitoare carieră bancară. Dar slujba de funcţionar într-o bancă nu i-a oferit în niciun moment satisfacţie. Era prea îndrăgostit de fotbal, astfel că a sacrificat un loc de muncă sigur pentru o aventură în necunoscut.
În 1912 a debutat ca antrenor al Austro-Ungariei. Cu dreptul, reuşind să câştige cu 3-1 în faţa Italiei la Genova. Dar, în acelaşi timp, a fost arbitru, jurnalist şi oficial în cadrul federaţiei. După Primul Război Mondial, din postura de secretar general al forului austriac, a insistat pentru profesionalizarea fotbalului, nu doar în ţara sa, ci şi în restul Europei. El a avut iniţiativa înfiinţării Cupei Mitropa (Cupa Europei Centrale), competiţie care a debutat în 1927 şi care a precedat într-un fel Cupa Campionilor Europeni, creată la mijlocul anilor '50.
Cel care a avut o influenţă decisivă asupra antrenorului Meisl a fost un englez, Jimmy Hogan. După Primul Război Mondial, acesta şi-a părăsit ţara natală, unde a fost un fotbalist decent, pentru a antrena în Elveţia, Austria, Cehoslovacia şi Ungaria. Peste tot, a impus un stil care punea accent pe jocul de pase şi pe o mişcare continuă a jucătorilor. Ideile sale nu se bucurau de succes în Anglia, dar au fost bine primite pe continent şi au stat la baza dezvoltării ulterioare a unor noi tactici. Un bun exemplu este marea naţională a Ungariei de la începutul anilor '50, după celebra victorie cu 6-3 de pe Wembley preşedintele federaţiei maghiare declarând că „Jimmy Hogan ne-a învăţat tot ce ştim despre fotbal”.
Păstrând sistemul tradiţional al acelei perioade, 2-3-5, Meisl a completat filosofia lui Hogan cu o găselniţă proprie: uşoara retragere a atacantului central. Aşa a luat naştere ideea falsului număr 9, atât de populară în fotbalul actual, şi ceea ce a rămas cunoscut drept Şcoala Danubiană, un stil dus la apogeu de Austria anilor '30.
Marele noroc al antrenorului austriac a fost că a avut la dispoziţie şi jucătorul potrivit pentru a-şi pune în practică ideile.
Fotbalistul cu creier în picioare
La fel ca şi Meisl, Matthias Sindelar s-a născut în actuala Republică Cehă, în Moravia, pe 10 februarie 1903. Avea o vârstă fragedă atunci când familia lui s-a mutat la Viena, capitala Austro-Ungariei. Acolo a crescut în condiţii modeste şi a început să joace fotbal, de multe ori cu o minge improvizată din cârpe. Dar chiar şi aşa, talentul său ieşea în evidenţă. A fost ochit de Hertha Viena, club unde şi-a şlefuit calităţile, înainte de a ajunge la Austria Viena, echipă pentru care a evoluat până la finalul carierei şi alături de care a cucerit un titlu naţional, 5 Cupe ale Austriei şi două Cupe Mitropa.
A fost poreclit "Omul de hârtie", pentru că avea un fizic fragil, şi "Mozart al fotbalului", datorită eleganţei şi talentului. Sindelar a fost un jucător unic în perioada dintre cele două războaie mondiale. Avea un excelent control al balonului, un dribling aproape imposibil de contracarat şi o creativitate care punea mereu în dificultate adversarii. În plus, inteligenţa sa fotbalistică era rară în acele vremuri. Alfred Polgar, un cunoscut jurnalist şi critic de teatru austriac, spunea despre Sindelar că, „într-un fel, avea creier în picioare”. Asta l-a ajutat foarte mult să înţeleagă exact ce îşi dorea Meisl de la el, atunci când i-a cerut să joace mai retras în loc să o facă pe postul său obişnuit, acela de atacant central.
Wunderteam
Actul de naştere al Wunderteam-ului este considerat meciul cu Scoţia din mai 1931. Austria a câştigat entuziasmant cu 5-0, prima înfrângere suferită de scoţieni pe continent. A fost startul unei serii incredibile, în care austriecii au obţinut mai multe victorii memorabile: 6-0 şi 5-0 cu Germania, 8-1 cu Elveţia, 2-1 cu viitoarea campioană mondială Italia sau 8-2 cu Ungaria. În acest ultim meci, Sindelar a fost protagonistul absolut, înscriind de trei ori şi oferind pasele decisive la celelalte cinci goluri.
Între 1930 şi 1932, Austria a disputat 16 meciuri, fără a pierde vreunul. Seria pozitivă s-a încheiat la Londra, unde echipa minune a lui Meisl a pierdut în faţa Angliei, scor 3-4. Dar stilul austriecilor i-a impresionat pe inventatorii fotbalului, iar Sindelar şi-a lăsat amprenta şi asupra acelui joc. „Zischek a marcat de două ori, dar golul lui Sindelar a fost o capodoperă, pe care nimeni altcineva nu o mai poate repeta împotriva unor adversari atât de buni cum sunt englezii”, a notat arbitrul partidei din decembrie 1932, belgianul John Langenus. Atacantul austriac a plecat cu mingea de la mijlocul terenului şi, „cu eleganţa sa inimitabilă, a driblat tot ce i-a ieşit în faţă” înainte de a marca. Site-ul oficial al FIFA compara reuşita sa cu cea a lui Maradona de la Cupa Mondială din 1986 împotriva aceluiaşi adversar.
Până la Cupa Mondială din 1934, Austria nu a mai pierdut decât un meci, în faţa Cehoslovaciei, astfel că Meisl şi ai lui soseau în Italia din postura de mari favoriţi.
Cupa Mondială a lui Mussolini
A doua ediţie a Cupei Mondiale a fost un eveniment foarte important pentru Italia, tratat cu cea mai mare seriozitate. Mussolini voia cu orice preţ să arate lumii cât de mult s-a transformat în bine o ţară care, cu puţin timp înainte, se aflase în pragul colapsului. Era ocazia perfectă pentru a scoate în evidenţă creativitatea şi forţa de muncă a fasciştilor. Practic, infernala maşină de propagandă fascistă s-a pus în mişcare imediat după ce FIFA a hotărât ţara gazdă a turneului final. „Un eveniment colosal precum acesta nu putea fi organizat decât de Benito Mussolini”, titra Lo Sport Fascista.
Regimul de la Roma a organizat competiţia ireproşabil. Guvernul a acordat evenimentului 3,5 milioane de lire, o sumă uriaşă în acele vremuri, şi a pus la dispoziţie opt stadioane din opt oraşe diferite, multe dintre ele construite după venirea lui Il Duce la putere. Dar asta nu era suficient. Mussolini şi fasciştii voiau să arate tuturor că modelul "Noului Italian" este un succes. Acesta trebuia să fie puternic, inteligent, disciplinat, supus şi, mai ales, victorios în bătălii. Chiar dacă acestea se desfăşurau pe terenul de fotbal. Din acest motiv, orice altceva decât titlul mondial reprezenta un eşec pentru Italia.
În aceste condiţii, este de înţeles de ce dictatorul italian a intervenit personal înaintea semifinalei dintre ţara gazdă şi Austria. Italia ajunsese în această fază cu ceva emoţii, având nevoie de o rejucare cu Spania în sferturile de finală, în timp ce austriecii trecuseră de Franţa (3-2, după prelungiri) şi de Ungaria (2-1). Pentru a evita o repetare a scenariului din turul precedent, dar şi din cauza forţei recunoscute a adversarului, Mussolini s-ar fi asigurat că meciul va fi arbitrat de suedezul Ivan Eklind, alături de care a şi cinat în seara premergătoare întâlnirii.
Pe 3 iunie 1934, pe un Stadio San Siro arhiplin, dar şi cu un gazon imposibil, urmare a unei furtuni puternice, care a contracarat jocul austriecilor mai bine ca orice tactică a gazdelor, Italia a câştigat, fără controverse, cu 1-0 ceea ce mulţi considerau a fi adevărata finală a turneului. Un gol marcat devreme, în minutul 19, de Enrique Guaita a fost suficient pentru a trimite squadra azzurra în ultimul act, acolo unde s-a impus după prelungiri în faţa Cehoslovaciei. Mussolini avea victoria pe care şi-o dorise atât de mult.
În schimb, Wunderteam-ul austriac nu a reuşit să obţină nici măcar locul 3, vecinii germani câştigând cu 3-2 în finala mică.
Finalul trist al unei mari echipe
Cupa Mondială din 1934 a fost singura şansă a acelei echipe de a cunoaşte gloria. Arhitectul Wunderteamu-ului, Hugo Meisl, avea să moară în 1937, iar un an mai târziu a avut loc Anschluss-ul, anexarea Austriei de către Germania nazistă. Câţiva dintre jucătorii austrieci au fost cooptaţi în naţionala germană, dar printre ei nu s-a aflat şi Sindelar. Acesta nu şi-a ascuns niciodată opoziţia faţă de evenimentele care avuseseră loc recent şi a refuzat de fiecare dată convocarea, folosind ca motive vârsta înaintată şi problemele medicale.
Sindelar s-a răzbunat pe teren, cu ocazia unui meci al reconcilierii, între Austria, numită acum Ostmark (Marca de Est) şi Germania, care a avut loc pe 3 aprilie 1938. Atacantul austriac a marcat un gol şi a oferit o pasă decisivă în victoria cu 2-0 a echipei sale. A sărbătorit provocator în faţa oficialilor nazişti prezenţi pe stadion, după ce, înaintea partidei, refuzase să facă salutul nazist. Era cântecul de lebădă al Wunderteam-ului şi al său.
Pe 23 februarie 1939, Sindelar şi prietena sa, o fostă prostituată, Camilla Castagnola, au fost găsiţi morţi în apartamentul lor din Viena. Cauza oficială a decesului a fost intoxicarea cu monoxid de carbon. Controversele nu au lipsit însă. S-a spus că ar fi fost ucis de nazişti, sătui de opoziţia sa vizavi de Anschluss, sau pentru că ar fi avut origini evreieşti. O altă variantă, mai romantică, este că ar fi ales să se sinucidă, „urmându-şi în moarte oraşul a cărei mândrie era”. Cu toate acestea, majoritatea dovezilor confirmă că a fost vorba doar despre un accident. Unul care a încheiat trist povestea celei mai bune naţionale a Austriei din toate timpurile.
