La Cupa Mondială din 2006, în optimile de finală, Ronaldo a deschis scorul pentru Brazilia în meciul cu Ghana. Nu a fost nici cel mai frumos, nici cel mai important gol înscris de atacantul brazilian, dar a fost, cu siguranţă, unul istoric.
Era pentru a 15-a oară când Il Fenomeno marca la Cupa Mondială, mai mult decât oricine altcineva în întreaga istorie a competiţiei. În clasamentul all-time este urmat de doi germani, Gerd Muller şi Miroslav Klose, ambii cu câte 14 reuşite, şi de francezul Just Fontaine, care a înscris toate cele 13 goluri ale sale la o singură ediţie, în 1958.
Dintre aceştia, doar Klose mai este în activitate şi ar putea fi prezent la turneul final din acest an, în încercarea de a egala sau chiar de a depăşi recordul lui Ronaldo. „Nu spun că nu mă interesează, sunt foarte ambiţios, dar echipa este întotdeauna pe primul loc”, spunea atacantul lui Lazio Roma la începutul lunii martie.
Aflat acum în comitetul de organizare al Cupei Mondiale, Ronaldo vorbeşte relaxat despre posibilitatea ca recordul său să fie bătut chiar în Brazilia. În fond, şi el a depăşit un german, pe Muller, în Germania.
„Cred că recordurile sunt făcute pentru a fi bătute. Nu sunt îngrijorat. Cineva tot îl va bate într-o zi. Dacă va reuşi să marcheze mai mult decât mine, îl voi felicita şi îl voi admira”, a declarat brazilianul, într-un recent interviu acordat site-ului oficial al FIFA.
Un discurs diplomatic, dar şi certitudinea că pierderea unui record nu poate şterge amintirea unei cariere impresionante, chiar dacă aceasta a fost influenţată de numeroase probleme, în special medicale, care l-au împiedicat pe Ronaldo să realizeze tot ceea ce talentul său uriaş i-ar fi permis.
„Multe înfrângeri şi infinite victorii”
„Am avut o carieră minunată, cu multe înfrângeri, dar infinite victorii”, spunea Ronaldo, în februarie 2011, atunci când şi-a anunţat retragerea. Înfrângerile au fost numeroasele accidentări care i-au marcat cariera şi, probabil, regretul de a nu fi câştigat Liga Campionilor. Victoriile, atât cele individuale, cât şi cele obţinute cu echipele la care a evoluat, i-au asigurat locul în istoria fotbalului.
Ronaldo Luis Nazario da Lima s-a născut pe 18 septembrie 1976, la Rio de Janeiro. De mic, a visat să joace pentru Flamengo, clubul său favorit, dar cea mai iubită echipă din Brazilia l-a refuzat. A fost însă descoperit când evolua pentru Sao Cristovao de Jairzinho, extrema teribilă a naţionalei brazilene care a cucerit titlul mondial în 1970, iar acesta l-a recomandat celor de la Cruzeiro.
În 1993, la doar 17 ani, debuta ca profesionist pentru echipa din Belo Horizonte, marcând de 12 ori în doar 14 meciuri. Prestaţiile sale i-au adus convocarea în lotul Braziliei pentru Cupa Mondială din 1994, când Selecao a pus capăt unei perioade de 24 de ani în care nu reuşise să cucerească trofeul.
Ronaldo nu a fost folosit deloc la Mondialul american, dar prezenţa sa alături de fotbalişti ca Tafarel, Dunga, Rai, Bebeto sau Romario a fost o experienţă importantă, după cum recunoştea într-un interviu mai vechi: „A fost fantastic să petrec timpul cu jucători pe care îi vedeam la televizor şi pe care îi admiram atât de mult. Dintr-o dată, eram alături de ei, jucând şi învăţând. Îmi amintesc antrenamentele şi cum îi urmăream pe Romario şi Bebeto. A fost o lecţie excelentă”.
Vara anului 1994 i-a adus şi transferul în Europa, la PSV Eindhoven. În Olanda, cariera sa avea să decoleze cu adevărat. A petrecut doi ani în Eredivisie, perioadă în care a marcat 54 de goluri în 58 de meciuri şi în care a cucerit o Cupă a Olandei. Impactul său a fost uriaş. Fanii au descoperit un geniu precoce, ale cărui calităţi - forţă, viteză, tehnică, simţ al porţii - l-au adus în atenţia marilor echipe de pe continent.
În 1996, Barcelona a plătit 19,5 milioane de dolari olandezilor şi a câştigat cursa pentru semnătura lui. A rămas doar un an în Catalunia, completându-şi palmaresul cu o Cupă a Cupelor, o Cupă a Spaniei şi o Supercupă a Spaniei şi reuşind 47 de goluri în 49 de jocuri. Cifre absolut incredibile, care l-au convins pe fostul preşedinte al lui Inter Milano, Massimo Moratti, să bată recordul pentru cel mai scump transfer şi să-l aducă în Italia în schimbul a 27 de milioane de dolari.
Italia a fost locul în care Ronaldo a devenit Il Fenomeno, aşa cum a fost numit de fani şi jurnalişti, dar şi cel în care au început problemele sale. În primul sezon la Milano, i-a readus pe nerazzurri în lupta pentru Scudetto, pierdută în cele din urmă în faţa lui Juventus, şi a contribuit decisiv la primul succes al epocii Moratti, Cupa UEFA, cucerită după o finală entuziasmantă cu Lazio. La sfârşitul anului 1997, primise deja primul său Balon de Aur, iar evoluţiile din prima parte a lui 1998 păreau să pregătească terenul pentru consacrarea definitivă, care trebuia să aibă loc la Cupa Mondială din Franţa.
Din postura de deţinătoare a titlului şi cu cel mai bun jucător din lume în echipă, Brazilia era marea favorită a Mondialului din 1998. Ronaldo a marcat patru goluri, primele ale sale la Cupa Mondială, dar, în ziua finalei, s-a prăbuşit în camera sa de hotel, într-unul dintre cele mai controversate momente din istoria turneelor finale. Roberto Carlos a vorbit despre o criză de epilepsie, iar preşedintele societăţii italiene de cardiologie pentru sport, Bruno Caru, a declarat că starul brazilian a suferit o criză cardiacă, însă misterul legat de ceea ce s-a întâmplat în acea zi a rămas.
Cu toate că nu se afla în cea mai bună stare fizică, Ronaldo a insistat să joace (s-a vorbit şi de presiuni făcute de Nike, sponsorul său personal şi al federaţiei braziliene), dar fotbalistul numărul 1 al planetei a fost doar o umbră, iar Franţa s-a impus cu 3-0, cucerind în premieră trofeul. Fanii din Brazilia l-au coborât de pe soclul pe care tot ei îl urcaseră şi l-au criticat extrem de dur pentru faptul că a fost de nerecunoscut în finală. Unii dintre ei chiar au dat foc tricourilor cu numărul şi numele celui care le era idol.
Întâmplarea misterioasă de la Paris a fost doar începutul unei perioade negre pentru Ronaldo. În noiembrie 1999, s-a accidentat grav la genunchi. A revenit în aprilie anul următor, dar, la şapte minute de la intrarea pe teren, genunchiul său a cedat din nou. Nu a mai jucat fotbal până în noiembrie 2001. În acei ani a început să ia în greutate, iar lumea s-a grăbit să-l considere un fotbalist terminat. A găsit însă puterea să se întoarcă, dar ghinioanele nu l-au părăsit, pierzând titlul de campion al Italiei cu Inter în ultima etapă a sezonului 2001/02.
Revanşa lui Ronaldo faţă de destin şi de cei care se îndoiau de capacitatea lui de a reveni a fost Cupa Mondială din 2002, desfăşurată în Coreea de Sud şi Japonia. A marcat 8 goluri, inclusiv două în finală, şi a condus Brazilia spre al cincilea titlu suprem. În acelaşi timp, a devenit primul golgheter al unui turneu final după polonezul Grzegorz Lato, în 1974, care înscria mai mult de 6 goluri. Era apogeul carierei sale. Au urmat transferul la Real Madrid, al doilea Balon de Aur şi al treilea titlu de cel mai bun jucător al lumii din partea FIFA, după cele din 1997 şi 1998.
Peste ani, a recunoscut că finala din 2002 este momentul său favorit din întreaga carieră. „I-am urmărit pe Romario şi Bebeto înscriind goluri şi ajutând Brazilia să câştige Cupa Mondială în 1994 şi speram că într-o zi să fac şi eu acelaşi lucru. Totuşi, nu m-am aşteptat niciodată să ajung atât de departe. Să marchez două goluri în finală şi să transform acel vis în realitate a fost ceva incredibil. Mult mai bine decât mi-am imaginat”, a povestit brazilianul.
Revenit în Spania, dar la marea rivală a Barcelonei, Ronaldo a cucerit două titluri în La Liga, dar, în ciuda faptului că îi avea printre coechipieri pe Zinedine Zidane, Luis Figo, Roberto Carlos sau David Beckham, nu a reuşit să-şi treacă în palmares Liga Campionilor. Asta deşi una dintre evoluţiile sale memorabile în tricoul blanco a avut-o chiar în această competiţie, împotriva lui Manchester United, când a marcat un hattrick pe Old Trafford şi a părăsit terenul în aplauzele întregului stadion.
Nu a scăpat de accidentări nici la Madrid şi a continuat să aibă probleme cu greutatea, alternând prestaţiile senzaţionale cu cele mai puţin reuşite. Era evident pentru toată lumea că fotbalistul despre care Juanma Lillo, fost antrenor la Oviedo, spunea că „nu este periculos decât atunci când nu joacă” nu va mai fi văzut niciodată. Tehnica sclipitoare, driblingurile ucigătoare şi simţul porţii existau încă, dar acea explozie care îl făcea imposibil de marcat în zilele bune rămăsese undeva departe. Cu toate acestea, naţionala Braziliei care mergea în 2006 la Cupa Mondială din Germania pentru a-şi apăra titlul cucerit cu patru ani înainte era de neconceput fără el.
Criticat de preşedinte pentru că era prea gras
În vârstă de 29 de ani, Ronaldo a sosit la ultima sa Cupă Mondială având 12 goluri înscrise la precedentele două turnee finale. Era la egalitate cu Pele, iar în faţa sa se aflau Fontaine, cu 13 goluri, şi Gerd Muller, cu 14 reuşite în două ediţii, 1970 şi 1974. Depăşirea recordului devenise unul dintre subiectele favorite ale presei, dar primele meciuri ale Braziliei în Germania au arătat un jucător departe de cel pe care toată lumea îl numea Il Fenomeno.
„A fost ciudat şi încet”, scria într-un ziar din Sao Paulo fostul campion mondial Tostao, după victoria cu 1-0 în faţa Croaţiei, prima partidă din faza grupelor. Forma slabă a lui Ronaldo a fost pusă pe seama kilogramelor în plus pe care le avea. Inclusiv preşedintele de atunci al ţării, Luiz Inacio Lula da Silva, s-a implicat în dezbatere şi considera că numărul 9 brazilian era puţin cam „gras”. Acesta şi-a cerut ulterior scuze, mai ales că Ronaldo a avut o replică acidă şi a vorbit despre pasiunea şefului statului pentru alcool.
„Ştiu că, din punct de vedere fizic, sunt sub nivelul colegilor mei şi că trebuie să muncesc din greu pentru a-i ajunge”, spunea Ronaldo în timpul turneului final. În meciul următor, împotriva Australiei, s-a mişcat ceva mai bine, reuşind să ofere o pasă de gol, iar Brazilia şi-a asigurat calificarea în optimi graţie victoriei cu 2-0.
În ultimul joc din grupă, a egalat recordul lui Muller, înscriind de două ori în succesul categoric obţinut în faţa Japoniei (4-1). „Ronaldo s-a întors”, anunţa triumfător selecţionerul Braziliei, Carlos Alberto Parreira, care a rezistat presiunilor din toate părţile care îi cereau trecerea atacantului pe banca de rezerve. „Nu am avut niciodată dubii în privinţa lui. Este un jucător special şi un jucător pentru momente importante. Va fi fundamental, sunt sigur de acest lucru”, a adăugat antrenorul care condusese Selecao spre titlul mondial din 1994.
Record bătut într-un meci suspect
Pe 27 iunie 2006, la Dortmund, Brazilia învingea Ghana cu 3-0, în optimile de finală ale Cupei Mondiale. Primul gol, venit în minutul 5, a fost şi cel mai important. Kaka a primit mingea în propria jumătate, a avansat câţiva metri, apoi a trimis o pasă superbă printre fundaşii africani. Ronaldo a evitat offside-ul şi a scăpat singur cu portarul ghanez, Richard Kingson. „Am simţit că trebuie să-l păcălesc într-un fel. M-am gândit că voi complica lucrurile dacă voi ţine mingea prea mult, aşa că am decis să fac acel dribling”, a povestit atacantul brazilian.
A fost un dribling scurt, o fentă pe care toată lumea o cunoaştea, dar nimeni nu reuşea să o contracareze. Ronaldo a trecut mingea de Kingson, apoi a împins-o în poarta goală. Adriano şi Ze Roberto au înscris celelalte goluri ale sud-americanilor, dar, evident, la finalul partidei, starul a fost noul golgheter all-time al Cupei Mondiale: „Sunt fericit că am reuşit să bat un record care rezistă de atâta timp. Nu trebuie însă să uităm că principalul nostru obiectiv este finala”.
Brazilia nu a reuşit să-şi atingă obiectivul, fiind eliminată în sferturile de finală de Franţa lui Zidane şi Henry, care a câştigat cu 1-0 şi avea să piardă ulterior ultimul act la penaltyuri, în faţa Italiei. La mai mult de doi ani după meciul cu Ghana, Der Spiegel scria că rezultatul a fost influenţat de mafia pariurilor din Asia.
Potrivit publicaţiei germane, s-au pariat sume importante pe victoria Braziliei la cel puţin două goluri diferenţă, iar înţelegerea s-ar fi realizat prin intermediul unui fost internaţional ghanez. Povestea a fost susţinută şi de declaraţiile lui Declan Hill, un jurnalist canadian de investigaţie, autorul unor lucrări importante privind meciurile aranjate. Nimic nu a fost însă dovedit, astfel că partida în cauză continuă să fie cunoscută pentru recordul stabilit de Ronaldo.
A jucat meciul de retragere împotriva României
Cupa Mondială din 2006 a fost cântecul de lebădă al carierei sale. A urmat o jumătate de sezon mai degrabă cenuşie la Madrid, în care nu au lipsit contrele cu Fabio Capello, iar la începutul anului 2007 s-a transferat la AC Milan. O nouă accidentare la genunchi, în februarie 2008, şi problemele tot mai mari cu greutatea l-au determinat să revină acasă, la Corinthians, unde a avut evoluţii inconstante. În februarie 2011, dezamăgit de reacţia dură a fanilor după o eliminare din Cupa Libertadores, dar şi sătul de accidentările repetate, şi-a anunţat retragerea: „Îmi închei cariera de fotbalist profesionist. În ultimii doi ani, am avut mai multe accidentări, iar durerile pe care le-am resimţit m-au determinat să mă retrag mai devreme din activitate. Este foate greu să renunţ la ceva care m-a făcut foarte fericit. Mintea îmi spunea să continui, dar trebuie să recunosc faptul că am pierdut lupta împotriva corpului meu”.
Meciul său de retagere a fost un amical cu România, disputat pe 7 iunie 2011, la Sao Paulo. Ronaldo a intrat pe teren în ultimul sfert de oră al primei reprize, în locul lui Fred, autorul unicului gol al întâlnirii, şi a avut trei şanse mari de a marca, dar Tătăruşanu i-a refuzat de fiecare dată satisfacţia de a se despărţi de fotbal cu un gol. Chiar şi aşa, a fost aclamat de întregul stadion şi regretat de toţi fanii fotbalului.
„Ronaldo este cel mai bun fotbalist alături de care am jucat. Când ne antrenam, mereu încerca driblinguri nebuneşti. Practic, ne opream cu toţii şi îl priveam. Era extraordinar”, spunea odată francezul Youri Djorkaeff, cel care a fost coechipier cu jucătorul brazilian la Inter Milano. În 2011, lumea fotbalului s-a oprit şi ea, dar nu pentru a-i admira sprinturile de atlet în proba de 100 de metri, driblingurile incredibile şi golurile fantastice, ci pentru a-şi lua la revedere de la cel mai mare talent al anilor '90 şi începutul anilor 2000. Lăsa în urmă peste 600 de meciuri şi peste 400 de goluri într-o carieră care i-ar fi putut aduce mult mai multe satisfacţii. Locul său printre cei mai mari fotbalişti din istorie nu poate fi însă negat de nimeni.
Aşa cum spunea chiar el într-un interviu pentru site-ul FIFA, „mi-am făcut un nume marcând foarte multe goluri, iar asta nu se va uita. Istoria mea şi cele 15 goluri la Cupa Mondială nu vor putea fi şterse niciodată”.
