14 iulie 1930. Pe stadionul Pocitos din Montevideo, naţionala României îşi făcea debutul la Cupa Mondială câştigând cu 3-1 în faţa Perului. Povestea acelui meci nu este deloc una banală. Nu a fost un "veni, vidi, vici", ci mai curând o victorie a la Pyrrhus.
Povestea primului succes românesc la un campionat mondial de fotbal poate fi considerată o epopee. Este o poveste despre curaj, despre ambiţie, despre sacrificiu. Este povestea unei traversări a Atlanticului aproape legendară şi a unei echipe fără o anvergură internaţională deosebită, dar care, prin prezenţa în Uruguay, şi-a câştigat respectul în lume.
Octav Luchide, nu Carol al II-lea
Reconstituirea participării României la prima ediţie a Cupei Mondiale nu este deloc o sarcină uşoară. Asta pentru că totul reprezintă un amestec de fapte verificate şi de legende care au supravieţuit timpului.
Una dintre aceste legende este că cel mai mare merit în prezenţa naţionalei României în Uruguay îi aparţine Regelui Carol al II-lea. Chiar şi FIFA l-a omagiat pe fostul suveran, în ziua în care s-au împlinit 60 de ani de la moartea sa. Într-un articol intitulat "Regele nebun după fotbal al României", site-ul oficial al forului mondial povesteşte despre rolul decisiv pe care l-ar fi jucat monarhul în participarea românilor la Mondialul din 1930. Articolul merge mai departe şi susţine că regele ar fi ales inclusiv lotul care a călătorit în America de Sud. Lucrurile nu sunt însă atât de simple.
Carol al II-lea a renunţat la tron şi a hotărât să rămână în străinătate cu amanta sa, Elena Lupescu, la sfârşitul anului 1925. A revenit în ţară pe 6 iunie 1930, iar două zile mai târziu a fost proclamat rege. În mai puţin de două săptămâni, naţionala de fotbal a plecat la Cupa Mondială, astfel că pare puţin probabil ca noul monarh să aibă ca primă grijă a domniei sale alegerea lotului României şi deplasarea peste ocean a jucătorilor români. Mai mult decât atât, se pare că fotbalul nu se număra printre interesele sale. De altfel, într-un interviu acordat la începutul anilor '20 publicaţiei "Ecoul sportiv", Carol numea ca sporturi preferate tenisul, cursele auto şi sporturile de iarnă.
De fapt, discuţiile despre o posibilă participare a României la Cupa Mondială începuseră de câteva luni, aşa cum susţine căpitanul echipei, Rudy Wetzer, în jurnalul aventurii din 1930, redat de Ioan Chirilă în celebra sa carte "Şi noi am fost pe Conte Verde". Tot de acolo aflăm că adevăratul iniţiator şi susţinător al ideii de a merge în Uruguay a fost Octav Luchide.
De numele lui Luchide se leagă mai multe evenimente importante pentru fotbalul românesc. El a fost cel care a înfiinţat Federaţia Română de Fotbal (condiţie necesară pentru înscrierea la Cupa Mondială), tot el a pus bazele campionatului intern în sistem divizionar şi tot el a fost cel care s-a ocupat de aproape toate aspectele privind plecarea echipei naţionale în Uruguay.
Pregătirile
Pentru a putea lua parte la prima ediţie a Cupei Mondiale, România avea nevoie de o federaţie de fotbal. Într-un fel, aceasta exista deja încă din 1909, atunci când a fost înfiinţată Asociatiunea Societăţilor Atletice din România, din care făceau parte două cluburi din Bucureşti, Colentina C.A. şi Olimpia S.C., şi unul din Ploieşti, United AC. Mai târziu, forul de conducere al fotbalului românesc îşi va schimba denumirea în Comisiunea de Football-Asociaţie şi Comisia Centrală de Foot-ball Asociaţie. Datorită eforturilor lui Luchide, aceasta din urmă va deveni, în februarie 1930, Federaţia Română de Foot-ball Asociaţie, un organism independent cu autoritate juridică.
În paralel, Octav Luchide a început demersurile pentru înscrierea naţionalei României la Cupa Mondială. Potrivit jurnalului lui Rudy Wetzer, totul s-a desfăşurat „în mare secret. Aşa e Luchide. Nu admite eşecuri”. Cu toate acestea, cel care avea să conducă naţionala la Montevideo în calitate de căpitan al echipei îşi făcea puţine speranţe în şansele de reuşită a acestei acţiuni. Se baza şi pe refuzul Austriei lui Hugo Meisl, un bun prieten al lui Luchide, de a se aventura în necunoscut.
În cele din urmă, la începutul lunii aprilie, antrenorul României la primul Mondial, Costel Rădulescu, l-a anunţat pe Wetzer că „eşti unul din cei 15 fotbalişti români care vor constata pentru prima oară cum sare mingea pe gazonul emisferei australe”. Era confirmarea participării româneşti la ceea ce avea să devină cea mai importantă competiţie a lumii după Jocurile Olimpice. Mai mult decât atât, România era prima echipă înscrisă, pas făcut apoi de doar alte trei ţări europene: Franţa, Iugoslavia şi Belgia.
Problema federaţiei şi cea a înscrierii fuseseră rezolvate, dar acum trebuia ales lotul care să traverseze oceanul. Întrebat de Octav Luchide cum vede echipa pentru Cupa Mondială, Wetzer, la acel moment singurul jucător român profesionist, a răspuns că cea mai bună variantă ar fi „o combinată Bucureşti-Timişoara. Bineînţeles, dacă se rezolvă problema concediilor”. Majoritatea fotbaliştilor aleşi erau angajaţi la diverse întreprinderi în oraşele unde evoluau, iar călătoria în America de Sud i-ar fi împiedicat să-şi onoreze slujbele timp de peste două luni.
Unii dintre şefii jucătorilor au fost maleabili, alţii nici nu concepeau să-şi lase angajaţii să plece atât de mult timp. „Ce, nu vă mai ajunge Europa?! Italia nu pleacă! Austria nu pleacă! Cehoslovacia nici atât! V-aţi găsit voi. Nici nu ştiţi unde e Montevideo pe hartă. Aflaţi că nu mişc un deget pentru concediile lui Vogl şi Rafinschi”, a tunat Etore Brunelli, directorul Băncii Italo-Române şi preşedinte al lui Juventus Bucureşti, echipă la care juca şi Rudy Wetzer. Cei doi jucători amintiţi de vulcanicul italian evoluau de asemenea pentru echipa care purta numele celebrului club torinez, dar erau şi angajaţi la Astra Română, care nu accepta nici măcar ideea concediilor fără plată.
A intrat însă din nou în scenă Octav Luchide, care, susţine Rudy Wetzer, „a făcut totul. A dat din coate. A fost până sus. A riscat...”. Este posibil ca prin acel „a fost până sus” Wetzer să se fi referit la Carol al II-lea. Un scenariu destul de probabil, pentru că se spune că Luchide ar fi avut o oarecare trecere la Palat. Posibil ca astfel să se fi născut legenda implicării personale a regelui în alegerea lotului. Cert este însă faptul că, într-un fel sau altul, jucătorii au obţinut concediile necesare şi promisiunea că nu-şi vor pierde slujbele cât timp vor călători în Uruguay.
Pe teren, pregătirea pentru Cupa Mondială a însemnat disputarea a doar două meciuri în luna mai. Mai întâi cu Iugoslavia, în deplasare, românii fiind învinşi cu 2-1, după o prestaţie de care Wetzer se declara îngrijorat. Apoi, confruntarea cu Grecia, din Cupa Balcanică, pe care România a câştigat-o cu un categoric 8-1. Cele două partide au ajutat de asemenea la definitivarea lotului care urma să plece spre America de Sud.
În cele din urmă, cei 15 pionieri care au plecat în cealaltă parte a lumii au fost portarii Ion Lăpuşneanu şi Samuel Zauber, fundaşii Adalbert Steiner, Rudolf Burger şi Iosif Czako, mijlocaşii Emeric Vogl, Ladislau Raffinsky, Alfred Eisenbeisser-Fieraru şi Corneliu Robe şi atacanţii Adalbert Deşu, Ilie Subăşeanu, Nicolae Covaci, Ştefan Barbu şi Rudolf Wetzer. Alături de ei se aflau antrenorul Costel Rădulescu şi alţi patru oficiali, Octav Luchide, trezorierul Nae Lucescu şi jurnalistul Bică Beilis.
Călătoria
Drumul spre Cupa Mondială a început pe 16 iunie 1930. O parte a lotului s-a urcat în tren la Gara de Nord din Bucureşti (restul jucătorilor se vor alătura în Timişoara) şi a pornit în direcţia Genova, acolo unde urma să aibă loc îmbarcarea pe transatlanticul Conte Verde. S-a călătorit la clasa a doua, la ideea aceluiaşi Octav Luchide, cu banii astfel economisiţi achiziţionându-se echipament oficial şi de joc. „E adevărat că nu haina face pe om, dar o echipă de fotbal în haine frumoase e o adevărată echipă”, scria Wetzer. Un sacrificu care a însemnat „două nopţi pierdute, e adevărat. Bănci tari. Oase frânte. Dar a meritat”.
Pe 18 iunie, românii au ajuns la Genova, iar o zi mai târziu au plecat spre Montevideo. „Am plecat. Despărţirea de Genova nu pot s-o uit. Întregul oraş s-a adunat să-şi petreacă rudele şi prietenii... Pe mal - o hărmălaie de nedescris. Orchestre, fanfare, chitarişti-solişti. Toată Italia imaginaţiei mele”, nota Rudy Wetzer în jurnalul său. Călătoria până în capitala Uruguayului a durat până pe 3 iulie. În această perioadă, echipa României s-a împrietenit cu fotbaliştii francezi, a jucat curling cu cei belgieni, a participat la diverse evenimente organizate pe vas, dar şi-a făcut timp şi pentru câteva antrenamente.
„22 iunie. Azi am avut un antrenament tare de tot. Am tras din plin la bacul din sala de gimnastică. Costel nu glumeşte. Şi am impresia că ne poartă cu zăhărelul. (...) Am făcut şi mişcare cu mingea. Raffinsky a scăpat una peste bord. S-a făcut roşu de ciudă. A vrut să se arunce - fără glumă - după ea. Încă mai crede că e pe Bega”, oferă amănunte Wetzer.
Sosirea transatlanticului la Montevideo a fost salutată cu salve de tun, iar în port se aflau mii de oameni. Printre ei, şi români. Ei au fost cei care s-au ocupat de cazarea conaţionalilor lor. Deşi mai era mai mult de o săptămână până la debutul competiţiei, Rudy Wetzer remarcă faptul că „se vorbeşte numai despre fotbal. Copa del Mundo a pus stăpânire pe tot”. Pe 5 iulie a avut loc tragerea la sorţi. România a fost repartizată în grupa a treia, alături de ţara gazdă şi principala favorită, Uruguay, şi Peru. Reacţia căpitanului echipei noastre spune tot: „Am senzaţia că mi-a dat cineva cu o măciucă în cap. Uruguay... Cel mai puternic adversar din doisprezece... Marele favorit al campionatului...”.
Dar până la meciul cu dubla campioană olimpică din 1924 şi 1928, trebuia pregătit duelul cu Peru, echipă pe care toată lumea o considera favorită în faţa României.
Victoria care „ne apărea cu totul imposibilă”
„Un strălucit succes românesc”, titra Gazeta Sporturilor pe 17 aprilie 1930, la trei zile după ce echipa României o învingea cu 3-1 pe cea a Perului. „Trebue să mărturisim fără sfială, că ori cât de încrezători am fi fost în forţele României, victoria această ne apărea cu totul imposibilă. Victoria este cu atât mai importantă cu cât a fost mai puţin aşteptată”. Astfel începe cronica primei victorii româneşti la Cupa Mondială.
Şi totuşi, nu a fost deloc aşa de uşor precum ar putea lăsa de înţeles rezultatul. Doi dintre jucătorii români, Steiner şi Stanciu, au fost grav accidentaţi. Primul nu a mai jucat niciodată fotbal. Atmosfera de după meci a fost redată foarte bine de acelaşi Rudy Wetzer: „Steiner e la spital. Singur. Dublă fractură. Stanciu are piciorul în atele, cu rotula sărită. În toate camerele băieţilor miroase a spirt şi a iod. Pe noptiere - vase cu apă de plumb. Am devenit infirmieră. Schimb comprese. Parcă e un spital de campanie”.
În cronica partidei la care au asistat doar 300 de spectatori după unele surse, 500 după altele (oricum ar fi, rămâne recordul negativ de asistenţă în istoria Cupei Mondiale), Gazeta Sporturilor nota: „În faţa României, care conştientă de importanţa momentului a făcut o partidă magistrală, Peru a pus chiar dela început în practică un joc dur, un joc de uzură exagerată”. Este posibil ca sud-americanii - „o echipă robustă, alcătuită din adevăraţi atleţi, repezi şi mai ales siguri pe balon” - să fi fost frustraţi de golul pe care l-au primit după mai puţin de un minut de joc. Românii au schimbat câteva pase, mingea a ajuns la Wetzer, iar acesta i-a trimis-o lui Deşu, care fără să stea pe gânduri, a tras de la 30 de metri şi a deschis scorul. „Când a văzut mingea în poartă, portarul Valdivieso s-a prăbuşit la pământ şi a început să bată gazonul cu pumnii”, şi-a amintit căpitanul echipei noastre. Golul lui Deşu a venit după doar 50 de secunde de joc, cel mai rapid de la ediţia inaugurală şi încă în topul celor mai rapide zece goluri din istoria Cupei Mondiale.
Pentru a contracara jocul dur al peruvienilor, jucătorii români au încercat să ţină cât mai puţin mingea. „Balonul era ţinut foarte puţin, driblingul fiind aproape exclus. Veteranul Wetzer, care după cum se ştie, excelează la acest fel de joc, a condus ofensiva cu atâta măiestrie, încât durităţile peruvienilor au dus la o completă autodeconectare”, scria Gazeta Sporturilor. Dar reuşita „magistrală” a lui Deşu „a îndârjit mai mult spiritul războinic al adversarilor”. Cel care i-a căzut victimă a fost Steiner, „a cărui formă extraordinară făcea imposibilă apropierea de poarta românească”. „După numai zece minute de joc, Souza i-a rupt piciorul, sărind pe el ca într-o groapă cu nisip”, a povestit Rudy Wetzer.
Apoi a venit rândul lui Stanciu. „După alte zece minute, talpa lui Alberto Denegri i-a deplasat rotula. Aşa a început calvarul”. Pentru că în acea vreme nu existau schimbări, România a fost nevoită să joace în nouă oameni, jucătorii făcând schimb de locuri pentru „a astupa găurile”. Raffinsky chiar a îndrăznit să-i provoace pe sud-americani la propriul lor joc. „Rafi a intrat imediat în atmosferă, «dinte pentru dinte»”. La pauză, rezultatul a rămas neschimbat, dar atmosfera în vestiar era una tristă. Steiner fusese deja transportat la spital, în timp ce doctorii se chinuiau să-i potrivească rotula lui Stanciu, ale cărui fălci „zvâcneau de durere”.
Repriza a doua a fost de un dramatism ieşit din comun. Românii au rezistat eroic atacurilor în valuri ale peruvienilor. În cele din urmă, părea că presiunea la poarta lui Lăpuşneanu se va mai reduce, după ce, cu 20 de minute înainte de final, Placido Galindo a fost eliminat (prima eliminare din istoria Cupei Mondiale). Nici măcar arbitrul chilian Alberto Warnken nu putea închide ochii la infinit la durităţile echipei Perului. Dar, cinci minute mai târziu, „blestematul acela de Souza” a reuşit să egaleze. Finalul visului? Nu, pentru că imediat s-a produs minunea.
Povesteşte tot Wetzer: „Stanciu s-a smuls din mâinile doctorului şi a apărut pe teren, şchiopătând, de parcă ar fi avut o cârjă invizibilă. Când l-am văzut, nu mi-am putut stăpâni lacrimile”. Fotbalistul cu rotula sărită a revenit în joc, ca extremă dreapta. Teoretic, se restabilea egalitatea numerică. Practic, nimeni nu-l lua în seamă pe atacantul lui Venus. România încerca însă să atace. O pasă a lui Wetzer l-a găsit pe Barbu pe partea stângă. Un dribling şi o centrare pe jos, către nimeni. Ba da, era cineva. „Stanciu se repede spre minge, sărind într-un picior. Pe cel drept, teafăr. Portarul, Valdivieso, uluit, se pregăteşte să plonjeze la picioarele fantomei. Dar Stanciu pune piciorul beteag pe pământ şi-l avântă pe cel teafăr. Valdivieso se aruncă să-i blocheze dreptul, şi-atunci, în faţa stadionului înmărmurit, Stanciu îşi trece mingea şi trage cu piciorul «fără rotulă», învelit, fără prea mult folos, cu trei genunchiere”. Gol! În minutul 79, România conducea cu 2-1. Echipa Perului a căzut definitiv, iar peste zece minute, Covaci a înscris pentru 3-1 şi a pecetluit o victorie istorică.
„Succesul românesc (...) vine să urce prestigiul footballului nostru pe o scară egală ţărilor europene cari s'au ilustrat la Montevideo. Propaganda pentru ţara noastră este imensă”, scria Gazeta Sporturilor. Dar acest succes a fost plătit scump. O echipă decimată ce trebuia să joace împotriva celor mai buni din lume. În noaptea de după meci, Wetzer făcea calcule şi plănuia formule de echipă: „Mă întreb cum o să jucăm... Czako pe fund. Robe la mijloc. N-avem de ales. Mutări obligatorii”. De altfel, încă înainte de plecarea spre Uruguay, Wetzer îi atrăsese atenţia antrenorului Costel Rădulescu asupra faptului că un lot format din doar 15 jucători, dintre care doi portari, este prea mic. Nu a fost ascultat, iar România a găsit cu greu 11 titulari pentru meciul cu marea favorită a Cupei Mondiale.
Partida împotriva gazdelor a fost programată la o săptămână după cea cu Peru. În această perioadă, românii şi-au împărţit timpul între antrenamente, prezenţa la alte meciuri din cadrul turneului (toate s-au jucat la Montevideo) şi vizite la spital, la Steiner. „Cinci degete vinete într-un şal de ghips. Nu cred că va mai juca vreodată fotbal. Dar îl admir. E tare. Alaltăieri, pe brancardă, strângea din dinţi să nu geamă. Astăzi o face ca să zâmbească”, povestea Wetzer.
Pe 21 iulie, pe un Centenario plin până la refuz cu 100.000 de oameni, România a pierdut fără drept de apel în faţa Uruguayului, viitoarea campioană mondială. Gazdele turneului s-au impus cu 4-0, toate cele patru goluri fiind înscrise în prima repriză. Un eşec anunţat. „Ne-a bătut cu adevărat o echipă cerească. Marea artă a albaştrilor este aceea a un-doi-urilor în mare viteză. Cu ele ne-au bătut în şase minute”.
Ghinion şi pe drumul spre casă
Eliminată de la Cupa Mondială, echipa României nu a plecat imediat spre casă, fiind nevoită să aştepte şi celelalte echipe europene rămase în competiţie. Mereu activul Octav Luchide a profitat de ocazie şi a aranjat un meci amical în Argentina, cu Racing, disputat pe 28 iulie şi pierdut la limită, scor 0-1. Românii au revenit în Uruguay pentru a asista la finala pe care gazdele au câştigat-o cu 4-2 în faţa argentinienilor, apoi, pe 30 iulie, a avut loc îmbarcarea. Montevideo rămânea în urmă.
Călătoria spre România nu a fost deloc uşoară. Oboseala începuse să-şi spună cuvântul. Mai mult decât atât, de parcă accidentările serioase suferite de Steiner şi Stanciu nu erau deja o problemă, Fieraru a făcut pneumonie. S-a crezut chiar că va muri şi i s-a adus un preot pentru a se împărtăşi. Însă tânărul de 22 de ani i-a dat asigurări acestuia că „eu, non murire”. Nu a murit, dar a slăbit 15 kilograme şi a fost obligat să rămână la Genova. Cu toate acestea, zvonul că Fieraru ar fi încetat din viaţă s-a propagat, iar când a revenit în ţară, mama sa, care îi pregătea înmormântarea, ar fi leşinat, fiind convinsă că stă faţă în faţă cu o fantomă.
Echipa României a ajuns la Timişoara pe 20 august, dimineaţa. Toată lumea îl asalta cu întrebări pe Wetzer, curioasă dacă Steiner, fundaşul celor de la Chinezu, va mai putea juca fotbal. Deşi credea contrariul, căpitanul i-a asigurat pe toţi că jucătorul care suferise o dublă fractură va reveni pe teren. Seara a avut loc sosirea în Bucureşti. O adevărată sărbătoare.
„Peroanele sunt pline. Oamenii au venit să ne întâmpine. Poate pentru că suntem plecaţi de mai bine de două luni. Ieşim cu greu. Tramvaiele s-au oprit din mers. Ca la Montevideo. Toată lumea vrea să ne vadă”, şi-a amintit Rudy Wetzer. Era finalul unei aventuri extraordinare, care a aşezat România, o echipă care jucase primul meci internaţional cu mai puţin de un deceniu în urmă, pe harta fotbalului.
Deşi a participat şi la următoarele două ediţii, România va aştepta 40 de ani până să obţină o altă victorie la Cupa Mondială.
