Dacă există o echipă în faţa căreia Germania să sufere de un complex de inferioritate, atunci acea echipă trebuie să fie Italia. În întreaga istorie a confruntărilor directe dintre cele două forţe ale fotbalului mondial, germanii nu au reuşit niciodată să se impună în faţa azzurrilor la un turneu important, indiferent că vorbim de Cupa Mondială sau de Campionatul European.
Deşi Italia i-a învins inclusiv într-o finală de Cupă Mondială, în 1982, germanii încă au frisoane atunci când îşi amintesc de un alt meci, cel disputat în semifinalele primului Mondial mexican, în 1970. „Nimeni nu a uitat acel meci. Şi acum înnebunesc când mă gândesc la el şi nu mi-am revenit până în prezent”, a recunoscut Gerd Muller, unul dintre protagoniştii acelei întâlniri.
Confruntarea de acum 44 de ani a fost una dintre cele mai dramatice şi mai spectaculoase din întreaga istorie a Cupei Mondiale şi chiar a fotbalului. Italia a câştigat cu 4-3 după prelungiri, cinci dintre goluri fiind înscrise în cele 30 de minute suplimentare. În faţa stadionului Azteca, care a găzduit partida, există o placă comemorativă, care aminteşte tuturor că acolo s-a jucat un meci istoric. "Meciul secolului".
Prima Cupă Mondială în afara Europei sau a Americii de Sud
În 1970, Cupa Mondială s-a desfăşurat în premieră într-o ţară care nu se afla în Europa sau în America de Sud, aşa cum se întâmplase până atunci. Probabil nici măcar mexicanii nu-şi imaginau succesul competiţiei pe care urmau s-o găzduiască, mai ales, că, iniţial, decizia FIFA nu a fost deloc primită cu entuziasm. Meciurile au fost programate în oraşe aflate la altitudine, iar căldura sufocantă din perioada disputării turneului făcea lucrurile şi mai dificile pentru fotbalişti, majoritatea neobişnuiţi cu astfel de condiţii.
Însă orice dubiu a dispărut odată cu debutul Mondialului. După ediţiile din 1962 şi 1966, dominate de tacticile defensive, pe platourile înalte ale Mexicului fotbalul spectacol va reveni, principalii responsabili fiind brazilienii, care au reuşit să depăşească toate problemele interne cu care s-au confruntat înaintea competiţiei şi să ajungă în cea mai bună formă la ora începerii turneului.
În afara Braziliei, favorita dintotdeauna a Cupelor Mondiale, Anglia, din postura de deţinătoare a titlului, Germania de Vest, finalista ediţiei precedente, şi Italia, campioana europeană, visau la cucerirea trofeului şi aveau suficiente motive să o facă. Sorţii au decis ca echipele considerate cele mai bune ale lumii, Brazilia şi Anglia, să fie repartizate în aceeaşi grupă, alături de Cehoslovacia şi România, revenită la un turneu final după 32 de ani. Celebra "groapă cu lei" de la Guadalajara.
În schimb, Italia şi Germania de Vest au avut parte de adversari accesibili. Squadra azzurra a evoluat în grupa a doua şi a jucat cu Suedia, Uruguay şi Israel. De cealaltă parte, vest-germanii au întâlnit Maroc, Bulgaria şi Peru, în grupa a patra. Ambele s-au calificat de pe primul loc, deşi după prestaţii diferite.
Italia, în căutarea revanşei
Naţionala Italiei a sosit în Mexic cu gândul la revanşă. Dubla campioană mondială din anii '30 nu reuşise niciodată după cel de-Al Doilea Război Mondial să depăşească faza grupelor la un turneu final, iar la precedentele două ediţii, în Chile şi în Anglia, părăsise competiţia cu scandal, în primul caz, şi ruşinos, în cel de-al doilea. În 1962, azzurri fuseseră implicaţi în celebra Bătălie de la Santiago, aşa cum a rămas cunoscut meciul pierdut în faţa chilienilor, caracterizat de o violenţă ieşită din comun. Patru ani mai târziu, italienii au fost eliminaţi după o înfrângere suferită în partida cu Coreea de Nord, unul dintre cele mai mari şocuri din istoria Cupelor Mondiale, iar la revenirea în ţară au fost bombardaţi cu roşii de fanii furioşi.
Pentru italieni nu era deloc uşor să accepte că naţionala lor nu se mai află în elita fotbalului mondial, mai ales că anii '60 au fost caracterizaţi de succesele europene înregistrate la nivel de club de Inter Milano şi AC Milan, care, împreună, au câştigat patru Cupe ale Campionilor în această perioadă. De asemenea, ţara începea să-şi revină după haosul postbelic şi a fost martora unui boom economic, în special în partea de nord. Revirimentul fotbalistic avea să înceapă în 1968, an în care squadra azzurra, din postura de echipă gazdă, a cucerit titlul european. E adevărat, şi cu puţin noroc. Semifinala cu Uniunea Sovietică a fost decisă de o monedă, iar finala cu Iugoslavia a avut nevoie de rejucare. Erau însă suficiente motive de optimism pentru Mondialul mexican.
Selecţionerul Ferruccio Valcareggi avea la dispoziţie un lot echilibrat şi valoros, construit pe scheletul celor de la Inter şi Cagliari, suprinzătoarea campioană a Italiei din 1970. Sarzii dădeau şase jucători la naţională, patru dintre ei - portarul Enrico Albertosi, fundaşul Pierluigi Cera şi atacanţii Angelo Domenghini şi Gigi Riva - fiind titulari indiscutabili. Această reprezentare masivă a unei echipe mici, completată de prezenţa lui Giancarlo De Sisti, de la Fiorentina, câştigătoare a titlului în Serie A cu un an înainte, i-a făcut pe toţi italienii să se apropie de squadra azzurra, dominată în anii precedenţi de cluburile din nord, şi a contribuit mai mult decât oricând până atunci la formarea unei identităţi naţionale într-o ţară divizată.
Dar, în acelaşi timp, Valcareggi a trebuit să rezolve o serie de probleme care puneau în pericol performanţele Italiei la Cupa Mondială. În primul rând, pierderea lui Pietro Anastasi, o stea în ascensiune în acea perioadă, care a ratat turneul final din cauza unei accidentări stupide, suferită în urma unei lovituri primite în joacă din partea unui membru al staffului tehnic. În locul atacantului lui Juventus a fost convocat Roberto Boninsegna, o decizie care se va dovedi inspirată, pentru că vârful celor de la Inter a fost unul dintre cei mai buni italieni în Mexic.
Adevărata provocare pentru Valcareggi era însă rezolvarea dilemei care împărţea Italia în două: cine trebuia să fie titular, Gianni Rivera sau Sandro Mazzola? Primul era Balonul de Aur al anului 1969 şi răsfăţatul italienilor, al doilea reuşise să calce pe urmele tatălui său, celebrul Valentino Mazzola, şi să-şi construiască o carieră impresionantă. Unul juca pentru Milan, celălalt la Inter. Ambii aveau calităţi indiscutabile, care le dădeau dreptul să joace. Dar pentru ceea ce juca squadra azzurra în acea perioadă, nu era loc pentru amândoi în acelaşi timp pe teren.
Ştafeta
Într-un interviu pentru L'Equipe, Mazzola a explicat că Italia vedea fotbalul altfel decât, de exemplu, Brazilia, unde folosirea în acelaşi timp a mai multor jucători de număr 10 nu reprezenta o problemă. În schimb, dacă se întâmpla în Italia, iar meciul era pierdut, antrenorul trebuia să facă faţă atacurilor din toate părţile. În acelaşi timp, era un lucru specific italienilor să încurajeze rivalitatea dintre două nume importante.
„E dificil să spun că eram prieteni. Interiştii şi milaniştii nu puteau fi prieteni. Faptul că nu am jucat împreună este un lucru tipic italian. La fel cum Coppi şi Bartali nu puteau fi în aceeaşi echipă şi să câştige Turul Franţei. Dacă avem doi sportivi valoroşi, îi punem unul contra altuia, nu încercăm să-i facem să fie de acord”, a spus fostul jucător al Interului.
Dezbaterea a fost întreţinută de articolele celui mai important jurnalist italian, Gianni Brera, un cunoscut critic al lui Rivera, care considera că mijlocaşul Milanului reprezintă un lux pe care o echipă nu şi-l poate permite. I se reproşa faptul că nu se implică suficient, că nu contribuie la faza defensivă, că nu este un luptător, calităţi absolut necesare într-o perioadă în care celebrul catenaccio făcea legea în fotbalul italian. „Dacă îl ai pe Rivera, trebuie să construieşti echipa în jurul lui”, considera Brera, adeptul convins al colectivului în favoarea individualităţii.
Nici Rivera nu şi-a susţinut foarte mult cazul. Nu a făcut niciun secret din faptul că preferă un altfel de fotbal şi a criticat deschis catenaccio-ul. Mulţi au considerat reacţia sa un atac la adresa rivalilor de la Inter, cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui stil. Înaintea turneului final din Mexic, a intrat în conflict cu stafful tehnic şi a ameninţat că va părăsi naţionala, răzgândidu-se doar după ce antrenorul său de la Milan, Nereo Rocco, a zburat personal în Mexic pentru a-l convinge să renunţe la idee.
În aceste condiţii, Valcareggi a găsit o soluţie de compromis, inventând celebra "ştafetă". Asta însemna că Mazzola urma să joace o repriză, iar Rivera pe cealaltă. „A fost o eroare istorică. Probabil că un alt selecţioner l-ar fi folosit şi pe Rivera”, este de părere Boninsegna, care nu l-a iertat nici în prezent pe antrenorul Italiei din 1970 pentru modul în care a gestionat acea situaţie. În fapt, celebra ştafetă a funcţionat doar la două meciuri disputate de Italia în Mexic, în sferturile de finală şi în semifinale. În primele două jocuri din grupă, Rivera nu a fost folosit deloc, în al treilea a intrat în locul lui Domenghini, iar în finală a jucat ultimele şase minute, când soarta titlului era deja decisă. Însă această controversă a continuat să fie subiect de dezbatere mulţi ani şi încă sunt mulţi italieni care consideră că Rivera a fost marele nedreptăţit al Cupei Mondiale din 1970.
Meciul secolului
Italia a ajuns în semifinale jucând un singur meci cu adevărat mare, în sferturile de finală. În faza grupelor, azzurri au câştigat un singur joc, cel de debut, cu Suedia (1-0), şi le-au încheiat la egalitate pe celelalte două, cu Uruguay (0-0) şi Israel (0-0). Efort minim, rezultat maxim. Squadra azzurra a terminat grupa pe primul loc şi a întâlnit naţionala ţării gazdă în sferturi.
La Toluca, Mexic a deschis scorul după doar 13 minute, prin Jose Gonzalez, dar un autogol al lui Javier Guzman a restabilit egalitatea la mijlocul primei reprize. La pauză, Rivera l-a înlocuit pe Mazzola, iar Balonul de Aur din 1969 a schimbat meciul. A marcat o dată, Riva a punctat şi el de două ori, iar Italia a câştigat cu 4-1 şi revenea astfel în semifinalele unei Cupe Mondiale după 32 de ani.
Adversara italienilor urma să fie Germania de Vest, o altă echipă care căuta o revanşă, după ce, cu patru ani înainte, pierduse controversat titlul mondial în faţa Angliei. Germanii au câştigat grupa cu punctaj maxim, după ce au învins Maroc (2-1), Bulgaria (5-2) şi Peru (3-1), iar în sferturi s-au răzbunat pentru înfrângerea din finala din 1966, eliminându-i pe englezi. În minutul 50, Anglia conducea cu 2-0, după golurile lui Alan Mullery şi Martin Peters. Franz Beckenbauer a redus însă din diferenţă, iar veteranul Uwe Seeler a trimis meciul în prelungiri, acolo unde Gerd Muller a marcat golul decisiv.
„Odată ce ai învins Anglia, poţi bate pe oricine”, spunea Seeler după succesul dramatic din sferturi. Dar atmosfera în cadrul echipei Italiei se liniştise, iar victoria clară cu Mexic crescuse moralul în rândul jucătorilor lui Valcareggi. Cu toate acestea, germanii erau consideraţi favoriţi. Erau vicecampioni mondiali, avuseseră evoluţii solide până în acel moment, dădeau golgheterul competiţiei, Gerd Muller, care marcase opt goluri până atunci, mai multe decât întreaga naţională a Italiei, iar istoria participărilor recente la Cupa Mondială le era favorabilă. Singurul argument al squadrei azzurra era bilanţul întâlnirilor directe, favorabil atunci, aşa cum a rămas până în prezent.
Marele duel a avut loc pe 17 iunie 1970, pe Estadio Azteca din Ciudad de Mexico şi a rămas pentru totdeauna în istorie. „Nu a fost un meci atât de bun în primele 90 de minute, însă prelungirile au fost emoţionante”, şi-a amintit Gigi Riva. De aceeaşi părere este şi Franz Beckenbauer: „Lumea uită cât de obişnuite au fost primele 90 de minute. Cele 30 de minute de prelungiri au fost cu adevărat extraordinare”. Şi totuşi, chiar şi după standardele actuale, primele 90 de minute ale partidei de acum 44 de ani nu au fost deloc rele.
Italia a deschis scorul în minutul 8, prin Boninsegna, care l-a surprins pe Sepp Maier cu un şut foarte bun din afara careului, apoi, previzibil, s-a mulţumit să se retragă şi să apere avantajul. A făcut-o atent, exact, calm, având şi jucători cu un important potenţial ofensiv, precum Mazzola sau Domenghini, dispuşi să se sacrifice şi să contribuie la faza defensivă. În acelaşi timp, cei doi atacanţi, Riva şi Boninsegna, foarte mobili şi foarte buni din punct de vedere fizic, i-au ţinut permanent în alertă pe fundaşii germani.
De cealaltă parte, echipa lui Helmut Schon a căutat să împingă jocul spre poarta lui Albertosi şi să spargă lacătul italian. Beckenbauer, mereu cu capul sus, elegant, rapid, curajos, cu un dribling perfect din punct de vedere tehnic, şi Wolfgang Overath erau responsabili cu construirea atacurilor germane, care trebuiau să ducă mingea la atacanţii Seeler, care la 33 de ani încă evolua cu entuziasmul unui adolescent, şi Muller, oricând pregătit să profite de fiecare oportunitate sau de fiecare greşeală a adversarilor.
Deşi ocaziile nu au lipsit, rezultatul a rămas neschimbat. La pauză, Rivera i-a luat locul lui Mazzola, la fel cum se întâmplase şi în sferturi. Atunci, intrarea mijlocaşului de la Milan a schimbat în bine jocul italienilor, dar acum era vorba de un adversar de cu totul alt calibru. Totuşi, iniţial, prezenţa lui Rivera a adus un plus de strălucire şi de periculozitate în ofensivă pentru squadra azzurra, iar în primul sfert de oră al reprizei secunde Italia a părut să aibă iniţiativa. În acelaşi timp însă, ieşirea lui Mazzola a însemnat şi mai puţină rigoare defensivă. Interistul a avut rolul de a-l controla permanent pe Beckenbauer şi, în cea mai mare parte a timpului, a reuşit să facă acest lucru. Rivera era mai puţin dispus să se sacrifice, iar Kaiserul a căpătat tot mai multă libertate.
Uşor-uşor, germanii au preluat conducerea ostilităţilor şi dominarea lor a devenit tot mai clară. Careul italienilor a fost pe alocuri asediat. Roberto Rosato a scos de pe linia porţii un şut al lui Jurgen Grabowski, arbitrul mexican Arturo Yamasaki Maldonado a închis ochii la două posibile penaltyuri în favoarea germanilor. Timpul trecea şi Italia reuşea să reziste. Meciul se îndrepta spre un deznodământ atât de drag italienilor, o victorie cu 1-0, după o rezistenţă eroică. Apoi, în minutul 92, Gabrowski a aruncat o minge în careu, iar liberoul Karl-Heinz Schnellinger a venit fără om şi, din şase metri, a trimis mingea în poartă.
Schnellinger juca la AC Milan şi nu marcase niciodată în precedentele 47 de meciuri pentru echipa naţională. A făcut-o într-un moment în care nimeni nu mai spera. „Tocmai el, dintre toţi oamenii!”, a exclamat comentatorul german al partidei, Ernst Huberty. Un jucător care îşi câştiga pâinea în Serie A trimitea Italia în prelungiri. Cele mai frumoase prelungiri din istoria fotbalului.
În cele 30 de minute suplimentare, orice idee tactică a fost lăsată deoparte. Meciul a devenit o luptă cu garda jos între doi boxeri la categoria grea. Nici măcar simţul de autoconservare nu a mai funcţionat. Beckenbauer, care şi-a dislocat umărul, a continuat să joace, bandajat şi ţinându-şi braţul lipit de corp, pentru a evita posibilele lovituri în urma contactelor cu adversarii. Chiar şi italienii au renunţat la prudenţa lor obişnuită şi au arătat că ştiu şi să atace.
În minutul 94, Muller i-a adus pe germani în avantaj, profitând aşa cum doar el ştia de o neînţelegere în apărarea italienilor. Patru minute mai târziu, Tarcisio Burgnich s-a transformat dintr-un fundaş de fier într-un atacant veritabil şi a egalat. Peste alte şase minute, Riva a făcut 3-2, cu un şut la colţul lung din interiorul careului. În al cincilea minut din a doua repriză de prelungiri, Muller a marcat din nou, în urma unui corner. Un moment în care Rivera a riscat cu adevărat să fie luat la bătaie de Albertosi.
„De obicei aşezam un fundaş la bară, la cornere. Dar la acea fază era Rivera. Mi-a spus să nu fiu preocupat, că se ocupă el. I-am răspuns că e treaba lui să respingă mingea. Apoi a venit lovitura de cap a lui Muller. Gol! Rivera a crezut că mingea va ieşi, dar a trecut prin spaţiul dintre el şi bară. Am început să-l insult. «Figlio di puttana! Testa di cazzo! Stronzo!»”, a povestit fostul portar italian pentru L'Equipe.
Rivera a plecat de la locul faptei, conştient că poate face un singur lucru pentru a-şi repara greşeala: să marcheze. Şi exact asta a făcut. Italienii au reluat jocul de la centru, mingea a ajuns pe partea stângă la Boninsegna, acesta a scăpat de un adversar, a intrat în careu şi a pasat în centru, în zona punctului de la 11 metri. Acolo a apărut Rivera, care, calm, a pus latul a înscris pentru 4-3. „Un gol marcat cu o luciditate excepţională. Un gol pe care doar un mare jucător îl putea reuşi”, a recunoscut acelaşi Albertosi. Italia era în finală.
Învinşi categoric de Brazilia
„Dacă ar fi trebuit să jucăm în finală împotriva Braziliei după două meciuri cu prelungiri, cu Anglia şi cu Italia, am fi pierdut la cinci goluri”, spunea Uwe Seeler, încercând să vadă partea plină a paharului după un eşec dureros. În schimb, germanii au câştigat finala mică împotriva Uruguayului şi s-au întors acasă „ca nişte eroi”. Peste patru ani, pe teren propriu, Germania de Vest va merge până la capăt şi va câştiga cel de-al doilea titlu mondial.
Previziunea lui Seeler s-a potrivit însă în cazul Italiei. Epuizaţi fizic şi mental de duelul din semifinale, italienii nu au rezistat decât o repriză în faţa Braziliei lui Pele, care a câştigat finala cu 4-1 şi a devenit pentru a treia oară campioană mondială, intrând astfel definitiv în posesia trofeului Jules Rimet. În ciuda înfrângerii categorice din ultimul act, squadra azzurra reuşea cea mai bună performanţă în mai mult de trei decenii şi, mai important, aducea bucurie într-o ţară frământată de probleme politice şi sociale.
După semifinala cu Germania de Vest, urmărită la televizor de aproximativ 28 de milioane de italieni, oamenii au ieşit în stradă, într-o manifestare de entuziasm nemaiîntâlnită până atunci. Nici măcar titlul european din 1968 nu a fost sărbătorit la fel de intens. Bătrânii au comparat bucuria din 1970 cu cea de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acea victorie a contribuit la vindecarea multor răni, iar "Meciul secolului" continuă să fie şi astăzi o parte importantă a identităţii naţionale în Italia.
