Cupa Mondială din 1974 a fost scena unui duel cu o încărcătură specială, între Germania de Vest, gazda competiţiei, şi Germania de Est. Un meci care a depăşit cu mult graniţele fotbalului şi pe care regimul comunist din RDG l-a privit ca o ciocnire a ideologiilor. În aceste condiţii, nu a surprins pe nimeni faptul că victoria obţinută pe teren a fost folosită în scop propagandistic de conducerea est-germană.
Anii '70 - Un deceniu foarte bun pentru fotbalul german
Din punct de vedere fotbalistic, Germania de Est a stat mereu în umbra Germaniei de Vest, care a devenit campioană mondială în 1954, un succes văzut ca un simbol al renaşterii de după Al Doilea Război Mondial, şi s-a numărat printre protagonistele Cupelor Mondiale din 1966 şi 1970. De asemenea, la nivelul echipelor de club, Borussia Dortmund şi Bayern Munchen au adus primele victorii europene pentru RFG, în Cupa Cupelor, la mijlocul anilor '60.
Dar adevărata perioadă de graţie pentru fotbalul din Germania de Vest a venit în anii '70. În acest deceniu, echipa naţională a devenit atât campioană europeană (1972), cât şi campioană mondială (1974), iar Bayern Munchen s-a impus definitiv printre marile cluburi ale lumii, datorită celor trei succese consecutive din Cupa Campionilor (1974-1976). În plus, Borussia Monchengladbach şi-a început ascensiunea fulminantă, care a dus-o până aproape de victorie în CCE şi la cucerirea de două ori a Cupei UEFA.
De cealaltă parte a Zidului Berlinului, Germania de Est nu reuşise niciodată să se califice la Cupa Mondială, iar cea mai bună echipă de club a ţării, Dinamo Dresda, nu depăşise faza sferturilor de finală în competiţiile continentale. Cu toate acestea, fotbalul din RDG avea să obţină succese importante în anii '70, indiscutabil cea mai bună perioada a sa. Naţionala a luat aurul la Jocurile Olimpice din 1976 şi bronzul în 1972, iar FC Magdeburg a cucerit Cupa Cupelor în 1974, după o finală cu AC Milan, care a rămas în istorie pentru un record negativ, doar 4.600 de spectatori fiind prezenţi la meciul disputat pe stadionul De Kuip din Rotterdam.
Ascensiunea fotbalului est-german nu a fost întâmplătoare - în acelaşi an în care Magdeburg câştiga Cupa Cupelor, Lokomotiv Leipzig ajungea în semifinalele Cupei UEFA, unde a fost eliminată de Tottenham - şi a fost confirmată de calificarea în premieră a echipei naţionale la Cupa Mondială din 1974.
Fotbalul din RDG, unealtă a propagandei
La fel ca în toate statele comuniste, şi în Germania de Est fotbalul a fost manipulat de regim şi folosit în scop propagandistic. Erich Mielke, celebrul şi infamul şef al Stasi (poliţia politică est-germană), a fost un mare iubitor de fotbal şi a avut un rol important în rezultatele obţinut de echipele din RDG. El şi ceilalţi lideri din Est considerau că, prin fotbal, est-germanii se pot identifica mai uşor cu sistemul lor politic şi social, iar eventualele succese vor demonstra superioritatea socialismului faţă de capitalism şi vor creşte prestigiul statului.
În 1968, Mielke declara că sportul din RDG va avea foarte mult de câştigat dacă fotbalul est-german se va impune la nivel mondial, iar succesele echipei naţionale şi ale cluburilor „vor sublinia şi mai clar superioritatea sistemului nostru socialist”. Un an mai târziu, în urma unei reforme a sportului, care avea ca scop canalizarea resurselor către disciplinele cu cel mai mare potenţial de a obţine medalii la competiţiile internaţionale, fotbalul a fost plasat în clasa "Sport I", alături de înot, atletism sau haltere, care urma să primească subvenţii generoase din partea statului.
Terenul pentru ascensiunea care a urmat în anii '70 era astfel pregătit.
Estul întâlneşte Vestul
La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Germania a fost împărţită în două, Vestul capitalist şi Estul comunist, iar simbolul acestui antagonism l-a reprezentat construcţia Zidului Berlinului, începută în 1961. În anii existenţei lor separate, RDG şi RFG s-au întâlnit pe terenul de fotbal de câteva ori, dar doar în meciuri de amatori, contând pentru preliminariile JO sau în turneul olimpic.
Reintegrarea Germaniei în mişcarea olimpică după război a fost extrem de dificilă, în special din cauza divizării în două state separate. Comitetul olimpic din Germania de Vest a fost oficial recunoscut de CIO în 1951 şi, din acel moment, şi-a folosit întreaga influenţă pentru a bloca acceptarea forului est-german. Cu toate acestea, în 1955, comitetul olimpic din RDG a fost recunoscut provizoriu, cu o condiţie însă: Germania să participe la Jocuri cu o delegaţie comună, lucru valabil şi pentru echipa de fotbal.
Însă compromisul găsit de CIO nu a putut evita tensiunile dintre cele două părţi. Astfel, înaintea Olimpiadei din 1956, de la Melbourne, oficialii est-germani au cerut ca echipa de fotbal să cuprindă un număr egal de jucători din cele două ţări. Vest-germanii au refuzat, astfel că RDG şi-a retras toţi fotbaliştii din lot. Pentru Jocurile Olimpice de la Roma, din 1960, a avut loc o dublă tur-retur între cele două naţionale, câştigătoarea urmând să reprezinte Germania. Est-germanii porneau ca favoriţi clari, în condiţiile în care puteau alinia practic întreaga naţională mare, pentru că, în statele comuniste, toţi sportivii erau consideraţi amatori. Chiar şi aşa, RFG s-a impus în ambele meciuri, iar fotbalul din RDG a rămas din nou în afara turneului olimpic.
Revanşa a venit patru ani mai târziu, când est-germanii au câştigat barajul de calificare cu vecinii din Vest şi au mers la Jocurile Olimpice de la Tokyo, unde au obţinut medaliile de bronz. Apoi, în 1965, CIO a recunoscut oficial comitetul olimpic al RDG, care putea astfel să-şi trimită propria delegaţie la Olimpiadă. În 1972, la Munchen, Germania de Est a cucerit din nou bronzul în turneul de fotbal, după ce, în faza a doua a grupelor, a învins RFG cu 3-2 în meciul decisiv pentru prezenţa în finala mică. Un succes important, fără îndoială, dar cu un impact incomparabil mai mic decât cel care va urma.
Învingătorii viitoarei campioane mondiale
Când sorţii au decis ca RFG şi RDG să se întâlnească la Cupa Mondială din 1974, evenimentul a atras atenţia atât politicienilor, cât şi oamenilor de rând din cele două ţări. Relaţiile dintre cele două state începuseră să se normalizeze la începutul anilor '70, după perioada de tensiune care a urmat deciziei de construire a Zidului Berlinului. În 1972, Germania de Vest şi Germania de Est chiar au semnat un tratat prin care se recunoşteau reciproc.
Însă chiar şi aşa, tensiunea era inevitabilă. „Totul era foarte clar. Ni s-a spus că turneul final are loc în ţara duşmanului de clasă şi că trebuie să dăm tot ce avem mai bun, mai mult ca oricând”, şi-a amintit Jurgen Croy, portarul naţionalei est-germane din acea vreme. Evident, regimul comunist din RDG îşi dorea o victorie care ar fi reprezentat o adevărată lovitură pentru maşina sa de propagandă.
„Era cu adevărat un lucru important pentru noi, în special că avea o valoare politică”, a recunoscut Gunter Schabowski, fost ministru al Propagandei în Germania de Est între 1984 şi 1989, într-un documetar al BBC despre fotbal în comunism.
Naţionala est-germană care a participat la Cupa Mondială era construită pe scheletul celor de la Carl Zeiss Jena şi FC Magdeburg, proaspăta câştigătoare a Cupei Cupelor. Dinamo Berlin, echipa preferată a lui Erich Mielke, Dinamo Dresda, cel mai de succes club din RDG, sau Lokomotiv Leipzig aveau de asemenea reprezentanţi. O echipă care nu spunea nimic şi care participa pentru prima oară la o competiţie de asemenea anvergură.
De celalată parte, RFG venea cu o generaţie de excepţie, în care străluceau Sepp Maier, Paul Breitner, Franz Beckenbauer, Gunter Netzer sau Gerd Muller, în timp ce pe bancă se afla, culmea ironiei, Helmut Schon, care se născuse şi îşi construise o frumoasă carieră de jucător la Dresda, înainte ca urmările războiului să împartă Germania în două.
La momentul duelului direct dintre ele, programat pe 22 iunie, la Hamburg, atât RFG, cât şi RDG îşi asiguraseră calificarea în faza următoare a competiţiei. În joc erau orgoliul şi primul loc în grupă. Gazdele aveau două variante din trei, egal sau victorie, după ce învinseseră Chile cu 1-0 şi Australia cu 3-0. De cealaltă parte, est-germanii trecuseră de Australia (2-0) şi remizaseră cu Chile (1-1) şi erau obligaţi să câştige pentru a încheia ca lideri ai grupei.
Meciul s-a disputat pe un stadion arhiplin. Toate cele 60.000 de locuri ale arenei din Hamburg au fost ocupate, printre spectatori aflându-se şi aproximativ 1.500 de est-germani (mulţi dintre ei ofiţei ai Stasi), aleşi special să facă deplasarea în Vest pentru a-şi susţine naţionala. „Atmosfera de pe stadion era încordată, dar într-un mod pozitiv. Nimic negativ nu s-a întâmplat în cele 90 de minute, nici pe teren, nici în tribune. A fost un meci echilibrat, corect, cu un rezultat surprinzător”, a povestit Croy.
„Mi-a plăcut atmosfera din Germania la acel moment. Nu mai văzusem aşa ceva înainte, era un sentiment că toată Germania, întreaga ţară, este împreună în susţinerea echipei sale. Peste tot erau steaguri şi era minunat să vezi asta”, şi-a amintit şi căpitanul Germaniei de Est, Bernd Bransch.
Jocul a fost într-adevăr echilibrat, desfăşurându-se în cea mai mare parte a timpului undeva la mijlocul terenului. Ocaziile nu lipsit însă. Est-germanii ar fi putut deschide scorul prin Hans-Jurgen Kreische, care a trimis incredibil peste poarta goală din câţiva metri. De cealaltă parte, Gerd Muller a avut ghinion în finalul primei părţi, când bara s-a opus şutului său din întoarcere. Se părea că meciul se îndreaptă spre un 0-0 echitabil, când, în minutul 77, Jurgen Sparwasser, atacantul lui Magdeburg, şi-a trăit momentul de glorie.
„Portarul nostru a lansat un contraatac pe partea dreaptă. Eu am urcat pe un spaţiu liber şi am primit centrarea de acolo. Cred că aveam trei fundaşi în faţa mea. Am trecut de ei şi l-am culcat pe Sepp Maier cu o fentă, apoi am trimis simplu peste el în poartă”, a rememorat Sparwasser golul care i-a asigurat celebritatea.
Est-germanii au reuşit să-şi păstreze avantajul până la final şi au câştigat cu 1-0. O victorie care le-a adus primul loc în grupă, dar şi adversari imposibili în turul următor: Brazilia, Argentina şi Olanda. În schimb, gazdele au avut parte de o grupă semifinală cu Iugoslavia, Suedia şi Polonia. Asta conta însă mai puţin, politicienii din RDG aveau succesul pe care şi-l doriseră şi nu au ezitat să-l folosească în scop propagandistic.
„Era important pentru că era Cupa Mondială şi era un meci Germania contra Germania. Evident că victoria a fost glorificată de politicieni, dar asta se întâmplă peste tot. Toate ţările încearcă să obţină avantaje politice din succesele sportive”, a spus Croy.
Est-germanii au ţinut cu vest-germanii
Regimul a considerat succesul de la Hamburg ca fiind cel mai important din istoria sportului est-german. „Un marş triumfal al sportului din RDG şi în mod cert o victorie în lupta de clasă împotriva imperialismului vest-german”, aşa cum nota propaganda oficială. Entuziasmul nu a fost însă la fel de mare şi în rândul oamenilor de rând. Ba din contră.
„Dintre oamenii obişnuiţi, aş spune că mai mult de jumătate au ţinut cu RFG. Ei nu au sărbătorit. Erau furioşi cu toţii, la fel ca mine. Nimănui nu-i venea să creadă. Speram ca RDG să piardă cu cel puţin 3-0”, a povestit un locuitor din Berlinul de Est pentru BBC.
„Propaganda regimului a făcut ca eu şi colegii mei să fim demonizaţi de o mare parte a populaţiei, care era împortriva sistemului. La doi ani de la acel meci, am întâlnit o familie în care tatăl a aruncat cu scaunul în televizor când am marcat, din cauza furiei. Asta pentru că oamenii nu erau de acord cu regimul şi sperau ca RDG să piardă”, a completat Sparwasser.
Autorul golului care a pus în mişcare maşina de propagandă est-germană nu a avut nimic de câştigat de pe urma reuşitei sale. „Au existat zvonuri că am fost răsplătit pentru acel gol. S-a spus că am primit o maşină, o casă şi o importantă sumă de bani. Dar nimic nu este adevărat”, a ţinut să explice Sparwasser. În 1988, cu puţin timp înainte de căderea Zidului Berlinului, a fugit din RDG, profitând de participarea într-un turneu de veterani disputat în Vest. A rămas însă conştient de importanţa golului său: „Dacă, într-o zi, pe mormântul meu va scrie doar «Hamburg 74», toată lumea o să ştie cine se odihneşte acolo”.
Unii au câştigat bătălia, alţii au câştigat războiul
În a doua fază a turneului, est-germanii au reuşit să obţină un singur punct, împotriva Argentinei. În schimb, „imperialiştii vest-germani” aveau să-şi câştige grupa semifinală şi apoi să învingă Olanda în ultimul act pentru a cuceri al doilea titlu mondial.
S-a spus chiar că echipa gazdă a făcut un calcul cinic şi a cedat intenţionat meciul cu vecinii estici, evitând astfel să înfrunte Brazilia şi Olanda în grupa semifinală. Căpitanul vest-germanilor, Franz Beckenbauer, a negat vehement o asemenea variantă. Mai mult decât atât, a susţinut că „golul lui Sparwasser ne-a trezit. Altfel nu am fi devenit niciodată campioni mondiali”.
Ediţia din 1974 a Cupei Mondiale a rămas singura la care Germania de Est a reuşit să se califice. De cealaltă parte, vest-germanii au continuat să se numere printre protagoniştii competiţiei, până la căderea comunismului jucând încă două finale şi câştigând un al treilea titlu, în 1990.
Până la reunificarea Germaniei, Vestul şi Estul nu s-au mai întâlnit. Ar fi trebuit să fie adversare în preliminariile Campionatului European din 1992, dar schimbările politice au făcut imposibil un asemenea duel.
În schimb, în martie 1990, la câteva luni după căderea Zidului Berlinului, jucătorii celor două echipe care s-au înfruntat cu 16 ani înainte au format o echipă comună care a întâlnit, într-o partidă demonstrativă, o selecţionată a restului lumii. Germanii au pierdut cu 3-1, dar s-au ales cu altceva, mult mai important, după cum observa Jurgen Croy: „Nu mai contează din ce parte a ţării eşti. Nu mai există Germania de Est şi nu mai există Germania de Vest. Trebuie să avem o singură echipă. Suntem o singură naţiune”.
