PRIMA CUPĂ MONDIALĂ CU 24 DE ECHIPE
Fotbalul, în general, şi Cupa Mondială, în special, erau într-o continuă dezvoltare. Din toate punctele de vedere. Astfel că decizia de a mări numărul participantelor, de la 16 la 24, a venit firesc.
Însorita Spanie avea să fie fericita gazdă a acestei premiere. Drumul spre globalizarea sportului rege era deschis. Lucru confirmat de calificarea unor echipe exotice, precum El Salvador, Kuweit, Camerun, Honduras sau Noua Zeelandă.
În schimb, nume importante ca Olanda (finalista precedentelor două ediţii), Mexic sau Suedia rămâneau acasă, în urma preliminariilor la care au participat 109 ţări.
Cupa Mondială din Spania a fost cea dintâi la care au participat naţiuni din toate cele şase confederaţii continentale afiliate la FIFA.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Spania s-a pregătit cât se poate de bine pentru Cupa Mondială. 14 oraşe şi 17 stadioane au găzduit cele 52 de meciuri ale turneului final. Parcă pentru a împăca pe toată lumea, partida de deschidere s-a jucat la Barcelona, pe Camp Nou, în timp ce finala a avut loc pe Santiago Bernabeu, în Madrid. Creşterea numărului de participante a făcut necesară şi schimbarea sistemului de desfăşurare a competiţiei. Cele 24 de echipe au fost împărţite în şase grupe, primele două clasate avansând în faza următoare, în care s-au format alte patru grupe de câte trei, câştigătoarele urmând a evolua în semifinale.
Marile favorite ale competiţiei erau cele două puteri sud-americane. Campioana mondială Argentina sosea în Spania cu aproape acelaşi lot din 1978, plus noua stea Diego Maradona, în timp ce Brazilia lui Zico, Socrates şi Falcao era văzută ca o echipă chiar mai puternică decât cea a lui Pele din 1970. Dintre ţările europene, se părea că numai Germiania de Vest, cu dublul câştigător al Balonului de Aur Rummenigge în rândurile sale, şi Franţa lui Platini pot emite pretenţii la titlul suprem.
Surprizele au apărut încă din startul turneului. În meciul de deschidere, Belgia a învins deţinătoarea titlului, Argentina, cu 1-0 şi avea să câştige în cele din urmă grupa. Campionii mondiali au revenit după eşecul cu belgienii, învingând Ungaria şi El Salvador. Maghiarii au fost nevoiţi să plece acasă, deşi au obţinut cea mai mare victorie din istoria Cupelor Mondiale, 10-1 cu El Salvador, iar Laszlo Kiss a devenit prima rezervă care a înscris un hattrick la un turneu final, performanţă reuşită în numai şapte minute.
Reprezentantele Africii, Camerun şi Algeria, au lăsat o impresie foarte bună, chiar dacă nu au reuşit să meargă mai departe. "Leii neîmblânziţi" au ţinut în şah Polonia, Italia şi Peru, obţinând trei remize, dar au ratat calificarea pentru că squadra azzurra a marcat un gol în plus. În schimb, Algeria lui Madjer a căzut victimă jocurilor de culise. În ultima partidă a grupei, Germania de Vest şi Austria au pus-o de un 1-0 care le permitea ambelor echipe să ia faţa africanilor. Hrubesch a marcat unicul gol în minutul 10, apoi, până la sfârşit, jucătorii au plimbat jenant mingea la trecerea timpului, în fluierăturile şi protestele spectatorilor. Din cauza acestui posibil aranjament devenit celebru, FIFA a luat decizia ca, la ediţiile următoare, meciurile din ultima etapă a grupelor să se desfăşoare la aceeaşi oră.
Bobby Robson a marcat în secunda 27 a meciului cu Franţa cel mai rapid gol din istoria Cupei Mondiale, deschizând astfel drumul Angliei spre un parcurs perfect. "Cocoşii" s-au urnit mai greu, remizând împotriva Cehoslovaciei, apoi obţinând o victorie cu 4-1 contra Kuweitului, într-o partidă rămasă memorabilă pentru faptul că şeicul Fahid Al-Ahmad Al-Sabah a intrat pe teren pentru a protesta la o decizie a arbitrului. Prin emoţii a trecut şi Spania, gazdele terminând în spatele Irlandei de Nord, dar înaintea Iugoslaviei mulţumită golaverajului.
În schimb, Brazilia lui Tele Santana părea de neoprit în drumul său spre titlu. Nu numai datorită victoriilor clare, ci, mai ales, a jocului spectaculos, care ridica spectatorii în picioare la fiecare meci. Fotbalul brazilienilor era încântător: joc în viteză, ţesături de pase cărora niciun adversar nu le găsea antidotul şi finalizări sclipitoare. Nicio echipă nu a înscris mai multe goluri în Spania. Şi nici una nu a lăsat în urmă atâtea regrete. Pentru că, aşa cum se întâmplă de obicei, cea mai frumoasă echipă nu se dovedeşte a fi şi cea mai puternică. Lucru dovedit în faza a doua a competiţiei, în care Selecao urma să dea piept cu Argentina şi Italia.
După trei egaluri în primele meciuri, Italia s-a trezit la viaţă chiar împotriva campioanei mondiale, pe care a învins-o cu 2-1. Eliminarea lui Maradona&co. a fost consfinţită de înfrângerea cu 3-1 în faţa Braziliei. Astfel, echipa calificată în semifinale avea să fie decisă de înfruntarea dintre squadra azzurra şi naţionala braziliană. Până atunci tăcut, dând astfel apă la moară criticilor din ţară privind convocarea sa, Paolo Rossi a erupt exact când a trebuit. A marcat un hattrick istoric şi şi-a condus colegii între primele patru echipe ale lumii. A fost probabil cel mai frumos meci al acelei ediţii. Europenii au condus de două ori şi de fiecare dată brazilienii au găsit puterea să revină, prin Socrates şi Falcao. Deşi egalul le era suficient pentru a merge mai departe, brazilienii au continuat să atace şi la 2-2 şi, în urma unui corner, au primit al treilea gol, la care n-au mai avut reacţie. Italia avansa în semifinale, performanţă pe care au reuşeau şi Polonia, Germania de Vest şi Franţa. Numai echipe din Europa.
Prima semifinală nu a avut istoric. Descătuşat de hattrick-ul reuşit împotriva Braziliei, Rossi a reuşit şi în faţa polonezilor, privaţi de aportul vedetei Boniek, o dublă care trimitea Italia în ultimul act. Brusc, squadra lui Enzo Bearzot părea imbatabilă. Ceea ce se va dovedi adevărat în cele din urmă. Cealaltă finalistă s-a decis după unul dintre cele mai dramatice meciuri din istoria fotbalului. Pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla, Littbarski a deschis scorul, însă Platini a egalat din penalty. În debutul părţii a doua, spectatorii au asistat îngroziţi la un moment care ar fi putut deveni tragic. Battiston, abia intrat în teren, urmărea o minge trimisă în adâncime de unul dintre coechipierii săi. Schumacher a ieşit din poartă, dar ţinta sa nu era balonul, ci adversarul. Cu o inconştienţă incredibilă, goalkeeperul german l-a lovit sălbatic pe atacantul francez, care s-a prăbuşit inert la pământ. Spre stupoarea generală, arbitrul nu a acordat nici măcar fault, deşi jucătorul francez nu a mai putut continua jocul, evitând cu greu moartea după ce a fost transportat la un spital din oraş.
Şocaţi de ceea ce s-a întâmplat, elevii lui Michel Hidalgo nu au mai fost în stare să lege două pase şi partida a intrat în prelungiri. Acolo, Tresor şi Giresse au dus scorul la 3-1 în favoarea Franţei, însă intrarea lui Rummenigge, lăsat rezervă din cauza faptului că nu era complet refăcut după o accidentare, i-a revitalizat pe germani, care au reuşit să revină şi să lase decizia privind calificarea la mâna destinului. Adică a penaltyurilor. Pentru prima oară în istoria Cupei Mondiale, echipa care mergea mai departe era decisă de loteria loviturilor de la 11 metri. Deşi au ratat primii, nemţii au mai revenit o dată şi se pregăteau să înfrunte Italia în marea finală.
Profitând de oboseala francezilor, care oricum au jucat mai mult cu rezervele, Polonia a câştigat locul 3, după un succes cu 3-2. Platini&co. se vor revanşa doi ani mai târziu, atunci când vor câştiga titlul european pe teren propriu. Obosiţi au fost şi vest-germanii, lucru care a transformat marea finală într-un monolog italian. Chiar dacă au ratat un penalty în prima repriză, prin Cabrini, azzurri s-au dezlănţuit în partea a doua. Rossi a deschis scorul, înscriind cel de-al şaselea gol al său la turneul final, care îi va aduce titlul de golgheter, Tardelli a finalizat un contraatac şcoală, iar Altobelli a înlăturat orice dubiu privind câştigătoarea cu zece minute înainte de final. Onoarea învinşilor a fost salvată de golul marcat de Breitner, însă era deja târziu pentru o altă revenire.
După 44 de ani, Italia era din nou campioană mondială. Un vis împlinit pentru legendarul Dino Zoff, care, la cei 40 de ani ai săi, devenea cel mai în vârstă jucător care obţinea trofeul suprem în fotbal.
OMUL TURNEULUI: PAOLO ROSSI
În 1980, fotbalul italian era zguduit de un uriaş scandal, Totonero. Milan şi Lazio erau retrogradate în Serie B, iar jucătorii găsiţi vinovaţi de colaborare cu mafia pariurilor au primit suspendări care au totalizat peste 50 de ani. Printre ei se găsea şi Paolo Rossi, un atacant de 24 de ani de la Perugia. La vârsta sa, Rossi era deja un nume important în Italia. Făcuse furori la Vicenza, câştigând titlul de golgeter atât în Serie B, cât şi în Serie A şi s-a numărat printre protagoniştii Mondialului din 1978, când a şi marcat de trei ori.
I se prevedea un viitor mare, dar după Totonero a primit o suspendare de trei ani, iar cariera sa era pusă în pericol. Rossi şi-a susţinut nevinovăţia, lucru recunoscut ulterior de unul dintre cei care l-au acuzat în cartea "Ho fatto piangere il Brasile" (Am făcut Brazilia să plângă), apărută în 2002. În cele din urmă, pedeapsa i-a fost redusă la numai doi ani. Între timp, Juventus l-a transferat, prinzând trei meciuri în tricoul bianconerro înainte de Cupa Mondială din Spania. Enzo Bearzot nu a stat pe gânduri şi l-a convocat, deşi presa şi fanii nu au privit cu ochi buni această decizie.
În primele patru meciuri de la turneul final nu a reuşit nimic notabil, ceea ce a provocat o presiune şi mai mare asupra selecţionerului italian. Bearzot a continuat totuşi să aibă încredere în jucătorul său, iar acesta l-a răsplătit în cele din urmă. Un hattrick cu Brazilia, o dublă cu Polonia şi un gol în finala cu Germania de Vest au condus squadra azzurra spre al treilea titlu mondial, iar pe Rossi l-au transformat în golgheterul competiţiei şi în Balonul de Aur al anului 1982.
După Cupa Mondială, a mai evoluat trei sezoane la Juventus, apoi câte unul pentru AC Milan şi Verona, retrăgându-se la numai 31 de ani. Nu a mai fost însă niciodată marcatorul de dinainte de Totonero, chiar dacă şi-a mai trecut în palmares un Scudetto, o Cupă a Italiei, o Cupă a Cupelor şi o Cupă a Campionilor.
ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE DIN 1982
Ungaria, Anglia, Elveţia şi Norvegia au fost adversarele naţionalei României în preliminariile campionatului mondial din Spania. Aşa cum s-a întâmplat de multe ori, tricolorii au început bine spre foarte bine pentru a termina în genunchi. Şi, mai ales, a ieşit din nou la iveală talentul românilor de a-şi pune singuri piedică.
Campania a început în nordul Europei, cu o remiză în faţa Norvegiei, şi a continuat minunat. Pe 15 octombrie 1980, Marcel Răducanu şi Anghel Iordănescu marcau golurile unei victorii istorice împotriva Angliei, la Bucureşti. Şansele de calificare au crescut şi mai mult după ce naţionala pregătită de Valentin Stănescu s-a întors neînvinsă de pe legendarul Wembley. Înfrângerea din deplasare cu Ungaria nu schimba foarte mult datele problemei pentru români, mai ales că a urmat un succes pe teren propriu cu norvegienii.
După ce maghiarii au remizat la Bucureşti, scor 0-0, devenea clar că principala contracandidată la calificare a tricolorilor era Anglia, care nu se afla în cea mai bună situaţie, fiind învinsă atât în Elveţia, cât şi în Norvegia. În acel moment, englezii se aflau la egalitate de puncte cu România, însă aveau şi un meci în plus jucat. Deci calculul era simplu: trei puncte din dubla cu elveţienii şi naţionala noastră mergea la turneul final.
Pe 10 octombrie 1981, la Bucureşti, Balaci a deschis scorul în minutul 56 şi Spania era mai aproape. Oaspeţii au întors însă rezultatul prin Zappa şi Luthi, determinând demiterea lui Valentin Stănescu de la cârma echipei României şi înlocuirea sa cu Mircea Lucescu. Remiza albă din returul de la Berna a contat doar pentru statistici, pentru că Anglia a învins în ultimul meci al grupei Ungaria şi s-a calificat.
LUMEA SE PREGĂTEŞTE PENTRU MARADONA
Sub soarele arzător al Spaniei, Italia a devenit pentru a treia oară campioană mondială. În special datorită flerului şi încăpăţânării lui Enzo Bearzot de a nu-l scoate din echipă pe Paolo Rossi. Atacantul squadrei azzurra a fost răspunsul pentru jocul senzaţional prestat de Brazilia, pentru forţa şi tehnica polonezilor şi, în cele din urmă, pentru tenacitatea germanilor. Este poate nedrept să acordăm toate meritele doar unui jucător, dar este evident că, fără Rossi, istoria Cupei Mondiale din 1982 se scria altfel.
Peste patru ani însă, un singur om îşi va pune amprenta în mod decisiv asupra desfăşurării evenimentelor. În 1986, în Mexic, Maradona va domina campionatul mondial de o manieră nemaîntâlnită până atunci. Şi nici după.
