Succesul echipei antrenate de legendarul Vittorio Pozzo a născut, atunci şi peste ani, serioase semne de întrebare, din cauza intervenţiilor făcute de Benito Mussolini, dictatorul fascist care se afla la apogeul puterii sale în acel moment. Întreaga competiţie a fost folosită de Il Duce şi acoliţii săi în scop propagandistic, iar un eventual eşec al azzurrilor ar fi fost de neconceput.
CUPA MONDIALĂ A LUI MUSSOLINI
A doua ediţie a Cupei Mondiale a fost un eveniment foarte important pentru Italia, fiind tratat cu cea mai mare seriozitate. Mussolini voia cu orice preţ să arate lumii cât de mult s-a transformat în bine o ţară care, cu puţin timp înainte, se aflase în pragul colapsului. Era ocazia perfectă pentru a scoate în evidenţă creativitatea şi forţa de muncă a fasciştilor.
Practic, infernala maşină de propagandă fascistă s-a pus în mişcare imediat după ce FIFA a hotărât ţara gazdă a turneului final. „Un eveniment colosal precum acesta nu putea fi organizat decât de Benito Mussolini”, titra Lo Sport Fascista.
Regimul de la Roma a organizat competiţia ireproşabil. Guvernul a acordat evenimentului 3,5 milioane de lire, o sumă uriaşă în acele vremuri, şi a pus la dispoziţie opt stadioane din opt oraşe diferite, multe dintre ele construite după venirea lui Il Duce la putere. Dar asta nu era suficient. Mussolini şi fasciştii voiau să arate tuturor că modelul "Noului Italian" este un succes. Acesta trebuia să fie puternic, inteligent, disciplinat, supus şi, mai ales, victorios în bătălii. Chiar dacă acestea se desfăşurau pe terenul de fotbal. Din acest motiv, orice altceva decât titlul mondial reprezenta un eşec pentru Italia.
În acest scop, liderii fascişti s-au asigurat că squadra azzurra va beneficia de cei mai buni jucători. Astfel, pe lângă vedetele locale Combi şi Meazza, au fost naturalizaţi trei jucători argentinieni - Monti, care în 1930 jucase finala contra Uruguayului, Guaita şi Orsi - cărora li s-au găsit strămoşi italieni. Evident, acest lucru nu a picat deloc bine federaţiei din Argentina, care, în semn de protest, avea să trimită la turneul final o echipă formată în majoritate din jucători necunoscuţi. La fel a făcut şi Brazilia, în timp ce deţinătoarea titlului, Uruguay, a decis să nu participe, ca un răspuns pentru boicotul europenilor la prima ediţie.
Astfel, în 1934, pentru prima şi ultima oară în istorie, campioana mondială în exerciţiu nu şi-a apărat trofeul. Există şi o altă variantă, neconfirmată însă, pentru lipsa de interes a sud-americanilor faţă de competiţia din Italia, aceea că formaţiile de club din America de Sud se temeau de faptul că jucătorii lor ar putea fi ademeniţi de cluburile europene să rămână pe Bătrânul Continent.
Dacă la prima ediţie participarea s-a făcut pe bază de invitaţie, pentru turneul din Italia s-a decis disputarea unor preliminarii, la care au luat parte 32 de echipe.
Selecţionatele britanice au considerat şi de această dată că sunt prea valoroase pentru a participa la o astfel de competiţie şi au refuzat să o onoreze. În mod curios, inclusiv ţara gazdă a fost nevoită să joace meciuri de calificare, adversarul fiind însă unul modest, Grecia. După o înfrângere cu 4-0 la Milano, grecii s-au retras înaintea meciului retur, astfel că azzurri au fost lipsiţi de orice fel de emoţii.
În cele din urmă, au obţinut biletele pentru Cupa Mondială 12 echipe europene (Austria, Belgia, Cehoslovacia, Franţa, Germania, Ungaria, Italia, Olanda, România, Spania, Suedia şi Elveţia), două din America de Sud (Argentina şi Brazilia), cărora li s-au adăugat Statele Unite şi Egiptul. În total, 16 naţionale, care urmau a se înfrunta în sistem eliminatoriu, începând cu data de 27 mai 1934.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Cu numai două echipe sud-americane participante, şi acelea mai mult cu numele, pentru că ambele au fost eliminate chiar în primul tur, nu a surprins pe nimeni faptul că turneul final s-a transformat într-o afacere sută la sută europeană.
Marele derby al sferturilor de finală a fost confruntarea dintre Italia şi Spania. Meciul s-a jucat la Florenţa şi s-a încheiat nedecis, scor 1-1, astfel că a doua zi a fost programată rejucarea. Din cauza oboselii şi a accidentărilor - inclusiv portarul numărul unu al lumii la acel moment, spaniolul Ricardo Zamora, a avut de suferit - cei doi antrenori au fost nevoiţi să schimbe aproape total echipele de start. Calificarea a fost decisă de golul din minutul 11 al lui Giuseppe Meazza, gazdele avansând astfel în semifinale, alături de Austria, Germania şi Cehoslovacia, ultimele două având şi ele nevoie de un al doilea meci, împotriva Suediei, respectiv Elveţiei, pentru a merge mai departe.
În acest moment al turneului, Mussolini a considerat necesar să se implice personal în cursa pentru titlul suprem, atât din cauza adversarului pe care Italia urma să-l întâlnească în semifinale, Austria, dar şi pentru a evita emoţiile din timpul confruntării cu ibericii.
Ducele avea motive bine întemeiate pentru a se teme de austrieci, aceştia deplasând la turneul final probabil cea mai bună selecţionată din istoria lor, supranumită Wunderteam (Echipa-minune), care îl avea pe bancă pe Hugo Meisl, iar ca lider din teren pe Matthias Sindelar. Există voci care susţin că dictatorul italian s-a implicat personal în desemnarea arbitrului care avea să conducă partida din penultimul act al Cupei Mondiale, suedezul Ivan Eklind, şi, mai mult decât atât, în seara dinaintea confruntării cei doi au cinat şi au pus la cale strategia pentru a doua zi.
Pe 3 iunie 1934, pe un Stadio San Siro arhiplin, dar şi cu un gazon ce cu greu putea fi numit astfel din cauza unei furtuni puternice, Italia trecea de Austria, scor 1-0, şi avansa în ultimul act, în care urma să întâlnească Cehoslovacia, învingătoare cu 3-1 în faţa Germaniei. Echipa-minune a lui Meisl, pe care mulţi o vedeau chiar câştigătoare la finalul competiţiei, nu a prins nici măcar podiumul, fiind învinsă în finala mică cu 3-2.
Finala celei de-a doua ediţii a Cupei Mondiale a fost precedată de un nou moment controversat. Mussolini a intervenit încă o dată în alegerea arbitrului, care, surprinzător sau nu, a fost acelaşi din semifinala Italia - Austria. Practic, jucătorii cehoslovaci primeau un semnal clar al faptului că jocurile erau făcute. Totul a devenit şi mai evident atunci când, înaintea începerii partidei, Il Duce l-a invitat în loja în care se afla pe Eklind.
Deşi starea de spirit a oaspeţilor nu era deloc bună, din motive evidente, aceştia au reuşit totuşi să deschidă scorul prin Puc, în minutul 76. Italienii au egalat însă după numai cinci minute, prin recent naturalizatul Orsi, iar finala a intrat în prelungiri, acolo unde Schiavio a marcat golul decisiv şi a adus Italiei primul titlu mondial din istorie.
La fel ca şi la ediţia anterioară, echipa de pe locul doi a dat golgeterul competiţiei, Nejedly încheind turneul cu cinci goluri marcate.
OMUL TURNEULUI: GIUSEPPE MEAZZA, REGELE CAREULUI
„Lui Peppino nu îi plăcea să audă de tactică. El era o persoană normală care se transforma într-un rege atunci când intra în careu şi îi ieşea la iveală tehnicitatea comparabilă cu cea a lui Pele” şi „Cu el în teren, porneam mereu de la 1-0”. Două caracterizări făcute de Bruno Arcari, fost jucător şi antrenor italian, şi Vittorio Pozzo, tehnicianul care a obţinut două titluri mondiale cu naţionala Italiei. Ambele îl descriu perfect pe Giuseppe Meazza, probabil cel mai mare atacant din istoria azzurrilor.
S-a născut pe 23 august 1910, la Milano, fiind crescut numai de mamă, după ce tatăl i-a fost ucis în luptele din Primul Război Mondial. La 13 ani şi-a încercat norocul la AC Milan, clubul al cărui fan era, dar a fost respins şi a ajuns astfel la rivala Inter.
A început ca fundaş, însă apetitul pentru gol i-a forţat pe antrenori să-l aşeze în avanposturi. A avut parte de un debut precoce, la numai 17 ani, iar impactul a fost imediat. Posesor al unei tehnici sclipitoare şi al unui joc de cap impecabil, deşi înălţimea nu-l recomanda, Meazza a început să colecţioneze trofee, atât cu echipa, cât şi individuale, şi s-a transformat în primul star adevărat din istoria fotbalului.
Peppino a devenit primul fotbalist care a avut un sponsor personal, iar numele său era pe buzele tuturor. A rămas însă un excentric, fiind celebru un episod de la Cupa Mondială din 1938 în care şi-a invitat coechipierii la un bordel din Paris pentru a scăpa de stresul competiţiei.
În echipa naţională a debutat în 1930, într-un meci cu Elveţia, în care, nici nu se putea altfel, a marcat o dublă. La Campionatul Mondial din 1934 a înscris două goluri, cel din sferturi cu Spania fiind decisiv, iar în prelungirile finalei, deşi evolua accidentat, a recuperat o minge la mijlocul terenului din care s-a născut golul ce avea să aducă Italiei titlul suprem.
Atunci când s-a retras, în 1947, putea privi în urmă cu mândrie. Îmbrăcase tricoul celor trei mari din Italia - Inter, AC Milan şi Juventus -, iar trofeele nu-i lipseau: două titluri mondiale, trei titluri de golgheter al campionatului italian, trei titluri de campion şi două Cupe ale Italiei. A încercat şi cariera de antrenor, fără rezultate notabile însă.
A încetat din viaţă cu două zile înainte de a împlini 69 de ani, iar în semn de respect pentru ceea ce a însemnat pentru fotbalul italian, stadionul San Siro din Milano îi poartă numele.
Încă este cel mai bun marcator din istoria Interului şi al doilea din istoria squadrei azzurra (33 de goluri în 53 de jocuri), fiind devansat doar de Gigi Riva.
ROMÂNIA LA CUPA MONDIALĂ DIN 1934
Drumul României spre cea de-a doua Cupă Mondială nu a mai avut nimic din povestea frumoasă de la prima ediţie. De această dată, naţionala lui Constantin Rădulescu a trebuit să treacă prin furcile caudine ale preliminariilor, pentru a fi alături de cele mai bune echipe ale lumii, românii fiind repartizaţi într-o grupă cu Elveţia şi Iugoslavia, primele două clasate urmând să meargă în Italia, la turneul final.
Grupa a debutat cu un 2-2 la Belgrad între Iugoslavia şi Elveţia, românii intrând în scenă pe 29 octombrie 1933, atunci când au reuşit o remiză la Berna. Rezultatul din teren avea însă să fie modificat la masa verde în favoarea elveţienilor, din cauza faptului că Iuliu Baratky jucase anterior şi pentru Ungaria. Meciul cu vecinii iugoslavi de la Bucureşti devenea astfel crucial pentru obţinerea dreptului de a participa la campionatul mondial.
Pe 29 aprilie 1934, pe stadionul ONEF din Bucureşti, în prezenţa a 20.000 de spectatori, România a reuşit să obţină calificarea, impunându-se cu 2-1, goluri Schwartz şi Dobay, respectiv Krajic, însă oaspeţii aveau toate motivele să se considere nedreptăţiţi, bara oprind de opt ori mingea din drumul său spre gol.
Norocul s-a întors împotriva jucătorilor români la tragerea la sorţi pentru optimile Cupei Mondiale, adversarul hărăzit fiind Cehoslovacia, echipa care avea să dispute finala competiţiei.
Deşi au deschis scorul prin Dobay (foto sus) şi au intrat la pauză în avantaj, ai noştri nu au rezistat până la final, viitoarea finalistă întorcând rezultatul în partea secundă prin golurile lui Puc şi Nejedly. Aventura tricolorilor la a doua ediţie a Cuepi Mondiale s-a încheiat astfel subit.
UN PRECEDENT PERICULOS CREAT DE MUSSOLINI
Cupa Mondială din 1934 a reprezentat începutul implicării politicului în fotbal. Prin acţiunile sale din timpul competiţiei, Mussollini a creat un precedent periculos. Dictatorii au înţeles că fotbalul, care era deja un fenomen de masă, poate fi folosit în scop propagandistic şi au început să-i acorde o atenţie tot mai mare.
Deja nu mai era vorba doar de un joc, totul se transformase într-o chestiune de viaţă şi de moarte. Lucrul acesta avea să devină şi mai evident în 1938, atunci când turneul final urma să se desfăşoare în Franţa, ţara natală a lui Jules Rimet.
