Pele a suferit o ruptură musculară şi a ratat astfel restul turneului final. Brazilienii s-au repliat însă rapid. L-au pus pe Amarildo în locul lui Pele, Djalma Santos a fost un zid de netrecut în defensivă, Didi a creat spectacol şi goluri, iar în avanposturi Garrincha a luat de multe ori jocul pe cont propriu şi a contrazis previziunile celor care nu-i dădeau nicio şansă de a ajunge fotbalist. Înainte de toate, Mondialul din 1962 a purtat amprenta celei mai bune extreme din istoria fotbalului.
MONDIAL LA DOI ANI DUPĂ UN CUTREMUR DEVASTATOR
În iunie 1956, Congresul FIFA a decis ca turneul final al Cupei Mondiale să revină în America de Sud după o pauză de 12 ani, ca ţară gazdă fiind aleasă Chile. N-au lipsit însă emoţiile. Cu doi ani înaintea competiţiei, la 900 de km sud de capitala Santiago, a avut loc cel mai puternic seism din istoria omenirii, cu o magnitudine de 9,5 pe scara Richter.
Cutremurul a distrus aproape întreaga infrastructură a ţării, dar chilienii nu au dezarmat. Preşedintele Comitetului de Organizare a turneului final, Carlos Dittborn, a avut o declaraţie care va deveni într-un fel sloganul Mondialului: „Pentru că nu mai avem nimic, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru a reconstrui totul”. Misiunea a fost îndeplinită, însă Dittborn nu a mai apucat să se bucure de succesul său şi al celor pe care i-a coordonat, pentru că a murit cu o lună înainte de startul turneului.
Chile şi Brazilia s-au calificat direct, din postura de ţară organizatoare, respectiv deţinătoare a titlului. Celelalte 14 locuri au fost disputate de 56 de ţări. Printre ele nu s-a regăsit şi România, care ar fi trebuit să joace împotriva Italiei, însă s-a retras înaintea confruntării.
În cea mai mare parte, favoritele şi-au respectat statutul şi au obţinut calificarea, însă au existat şi excepţii. Franţa a fost eliminată de Bulgaria, în urma unui meci de baraj, în timp ce Portugalia, în care strălucea deja Eusebio, va trebui să mai aştepte încă patru ani pentru a fi prezentă la cea mai importantă competiţie a lumii fotbalului. Zece echipe europene, cinci sud-americane, plus Mexicul aveau să-şi dispute titlul mondial între 30 mai şi 17 iunie 1962.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Pentru Mondialul din Chile a fost păstrat sistemul din 1958. Cele 16 echipe participante au fost împărţite în patru grupe de câte patru, primele două clasate urmând a se califica în sferturi. Sper deosebire de ediţia din Suedia, dacă locurile 2 şi 3 terminau la egalitate de puncte nu se mai juca un meci de baraj, pentru departajare fiind folosit golaverajul.
A fost un turneu final influenţat de tacticile defensive care deja începuseră să se impună în fotbal (media golurilor marcate a fost pentru prima oară mai mică de 3 pe meci), dar şi de un joc dur, totul culminând cu partida dintre Italia şi ţara gazdă, rămasă cunoscută ca "Bătălia de la Santiago".
Totul a început de la o serie de articole tendenţioase scrise de doi jurnalişti italieni, Antonio Ghirelli şi Corrado Pizzinelli, care au prezentat capitala chiliană în termeni deloc elogioşi. Cei doi au fost nevoiţi să părăsească ţara înainte de debutul competiţiei, din motive de securitate. Ura gazdelor era atât de mare încât un ziarist argentinian a fost bătut crud într-un bar de mai multe persoane care crezuseră că au de-a face cu un italian.
Starea de nervozitate s-a transmis şi fotbaliştilor, astfel că primul fault s-a petrecut chiar în secunda 12 a meciului. Violenţele au continuat, în special din partea italienilor, şi, inevitabil, arbitrul englez Ken Aston a eliminat doi jucători ai squadrei azzurra, uşurând astfel sarcina gazdelor, care s-au impus cu 2-0, rezultat care a consfinţit eliminarea din competiţie a Italiei. O fostă dublă campioană mondială părăsea ruşinos turneul, dar lucuruile nu au stat mai bine nici pentru alte nume mari.
Uruguayul, Argentina şi Spania îşi făceau prematur bagajele pentru a se întoarce acasă. În cazul ibericilor se poate spune că a fost vorba şi de ghinion. În primul rând, au nimerit într-o grupă din care au mai făcut parte Brazilia şi Cehoslovacia, viitoarele finaliste. În al doilea rând, cel mai important jucător din lotul spaniolilor, Alfredo Di Stefano, s-a accidentat înainte de primul meci, ceea ce a slăbit în mod evident forţa echipei. În acelaşi timp, legenda lui Real Madrid trăia tragedia vieţii sale. Deşi a îmbrăcat tricoul a trei reprezentative - Argentina, Columbia şi Spania - Di Stefano nu a evoluat niciodată la un campionat mondial. Probabil, cel mai important nume de pe o listă în care se mai regăsesc nume precum cele ale lui Cantona, Giggs sau Best.
Faza sferturilor de finală a adus două rezultate normale, Brazilia - Anglia 3-1 şi Cehoslovacia - Ungaria 1-0, dar şi două surprize. Mai întâi, Chile a învins URSS-ul, la acel moment campioana europeană, titlu obţinut în 1960. În poarta sovieticilor era Lev Iaşin, goalkeeperul pe care mulţi îl consideră cel mai bun din toate timpurile, însă la o vârstă înaintată, motiv pentru care reflexele sale începuseră să lase de dorit. Cel mai bun exemplu este meciul din grupe, contra Columbiei, în care legendarul portar a contribuit din plin la revenirea sud-americanilor de la 1-4 la 4-4, primind inclusiv un gol direct din corner. Se pare că modalitatea sa de a pregăti patidele - o ţigară pentru a-şi calma nervii şi un gât de tărie ca să-şi întărească muşchii - începuse să-şi spună cuvântul în evoluţiile sale. Cea de-a doua surpriză a sferturilor a reprezentat-o eliminarea Germaniei de Vest de către Iugoslavia, printr-un gol marcat cu cinci minute înainte de final de Radakovic.
Semifinalele au programat confruntări între echipele de pe acelaşi continent. Cehoslovacia a învins cu 3-1 Iugoslavia, cu două goluri reuşite în ultimele zece minute, în timp ce visul gazdelor de a juca finala a fost oprit de Brazilia, care a câştigat prin dublele lui Garrincha şi Vava. Legat de această înfrângere, după turneul final a circulat o anecdotă care spunea că, după ce au servit brânză elveţiană, spaghete italieneşti şi vodkă rusească, chilienilor le-a rămas în gât cafeaua braziliană. Consolarea a venit însă rapid, Chile impunându-se în finala mică, scor 1-0, şi obţinând astfel cea mai bună performanţă din istorie.
În ciuda faptului că pe străzile din Santiago s-a sărbătorit până spre dimineaţă locul 3 ocupat de echipa gazdă, 70.000 de spectatori au luat cu asalt stadionul Nacional pentru a urmări finala dintre Brazilia şi Cehoslovacia. La fel ca şi în urmă cu patru ani, sud-americanii s-au văzut conduşi relativ repede, Masopust deschizând scorul după un sfert de oră de joc. Brazilienii au revenit însă repede şi au egalat prin Amarildo. În repriza a doua au mai marcat Zito şi Vava, astfel că naţionala Selecao şi-a păstrat titlul cucerit în Suedia, devenind a doua echipă, după Italia, care reuşea această performanţă. Şi asta în condiţiile în care Pele nu a fost apt de joc.
Mondialul din 1962 nu a avut golgeter, ci un grup de şase jucători - brazilienii Vava şi Garrincha, chilianul Sanchez, iugoslavul Jerkovic, maghiarul Albert şi sovieticul Ivanov - care au reuşit câte patru goluri. O premieră în istoria competiţiei, care nu s-a mai repetat de atunci.
OMUL TURNEULUI: GARRINCHA, DIAVOLUL ŞCHIOP
Pentru a înţelege ce a reprezentat Garrincha în istoria fotbalului, apelăm la regretatul Ioan Chirilă şi la un episod petrecut la Mondialul din 1958. „Semifinala cu Franţa e câştigată cu 5-2. Un meci frumos, aplaudat. E scandat numele lui Pele, autorul a trei goluri. Bătrânii Braziliei, cu Didi în frunte, îl îmbrăţişează cu căldură. Alături, Garrincha înaintează din greu spre vestiar, cu pasul lui în buiestru, cu piciorul drept mult în X. Garrincha, marele jucător uitat... Avea să scrie despre el, câteva zile mai târziu, fundaşul stânga sovietic Kuznetov, cel în faţa căruia a debutat, de fapt, Garrincha la acest Mundial. Un articol scurt, «Garrincha, omul meu»: «Nu am întâlnit niciodată o astfel de extremă. Mi s-a spus mereu că e un maestru al fentei... Ia-l de unde nu-i. Mi s-a mai spus că împotriva unor asemenea jucători e bine să priveşti doar mingea. Nimic în afară de minge. Am făcut aşa. Mi-am lipit ochii de minge, ca să nu cad în cursa fentei. Dar a fost zadarnic. Ştia să ascundă mingea. Garrincha încolăceşte picioarele în jurul mingii, ca un şarpe. Nu mai ştii nimic. Şi cum totul e într-o clipă, s-a dus, n-ai ce face, tot dus e. Iar când îl priveşti din spate, te cuprinde furia. Necvăjitul ăsta?». «Garrincha, omul meu» a fost omagiul unui fotbalist adevărat adus unui jucător extraordinar, care fenta fără să mintă”.
Dacă în Suedia a fost cel mai bun pe postul său, în Chile, Garrincha a fost cel mai bun jucător al turneului. După accidentarea lui Pele în meciul cu Cehoslovacia, el a fost cel care şi-a asumat rolul de lider din teren, contribuind cu patru goluri, două împotriva Angliei şi tot două contra ţării gazdă, la al doilea succes consecutiv al Braziliei. Deşi a fost eliminat în semifinale, nu a fost suspendat şi a putut evolua în ultimul act. A ţinut morţiş să se afle pe teren, chiar dacă avea o febră puternică. Pentru că el era bucuria celor mulţi. Fotbalistul brazilian prin excelenţă. Eduardo Galeano scria că, datorită lui Garrincha, „terenul de joc era o arenă de circ; mingea, un animal dresat; meciul, o invitaţie la sărbătoare”.
S-a născut pe 28 octombrie 1933 la Pau Grande, în apropiere de Rio de Janeiro şi, în ciuda faptului că a îmbrăcat tricoul a şase echipe, cariera sa este leagată indiscutabil de Botafogo, alături de care a cucerit trei titluri ale Braziliei. Deşi suferea de mai multe defecte fizice, aflându-se practic la limita infirmităţii, Garrincha a avut toate calităţile necesare pentru a se impune în fotbal. Un control al mingii remarcabil, o imaginaţie debordantă, un dribling năucitor, un şut de temut, la acestea adăugându-se o capacitate incredibilă de a crea pericol din nimic.
Succesul în cariera fotbalistică a mers în paralel cu o viaţă extrasportivă agitată. Căsătorit de două ori, plus multe alte aventuri - se spune că a avut 14 copii - Garrincha nu refuza niciodată să-i aducă ofrande lui Bacchus. Toate aceste derapaje îi vor aduce un sfârşit prematur, la numai 50 de ani, răpus fiind de ciroză. Moartea sa a produs o tristeţe imensă în toată Brazilia. Pe piatra de la mormântul său stă scris „Aici se odihneşte în pace cel care a fost Bucuria Poporului - Mane Garrincha”, iar pe zidurile din Rio, fanii lui Botafogo şi-au prezentat propriul omagiu: „Obrigado, Garrincha, por você ter vivido” (Mulţumim, Garrincha, pentru că ai existat).
FOTBALUL SE PREGĂTEŞTE SĂ REVINĂ ACASĂ
Brazilia egala Italia şi Uruguayul la numărul de titluri mondiale după competiţia din Chile. Peste opt ani, pe platourile înalte ale Mexicului, cu un Pele ajuns la maturitatea deplină, Selecao intra definitv în posesia trofeului Jules Rimet. Dar până atunci, Cupa Mondială făcea o escală în Anglia. Fotbalul revenea acasă.
