Deşi totul era pregătit pentru succesul gazdelor, naţionala Uruguayului a dat peste cap toate pronosticurile şi a câştigat cu 2-1, producând „cea mai mare mai mare tragedie din istoria Braziliei”.
PRIMA CUPĂ MONDIALĂ DUPĂ RĂZBOI
După sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, FIFA s-a grăbit să reia şirul Cupelor Mondiale, însă această misiune nu s-a dovedit deloc una uşoară. Nimeni nu se înghesuia să organizeze competiţia, urmările războiului fiind încă vizibile, în special în Europa.
În cele din urmă, Brazilia s-a arătat dispusă să găzduiască turneul final, însă nu în 1949, cum dorea iniţial forul mondial, ci în 1950. De altfel, sud-americanii îşi depuseseră candidatura şi pentru ediţia din 1942, anulată din cauza războiului, astfel că alegerea FIFA a venit oarecum logic.
Preliminariile pentru Cupa Mondială din 1950 pot fi caracterizate printr-un singur cuvânt: haos. Germania şi Japonia nu au fost nici măcar invitate să participe (rănile războiului nu se vindecaseră încă), în timp ce unele dintre echipele calificate s-au retras din motive mai mult sau mai puţin obiective. Aşa a fost cazul Indiei, care a decis să nu călătorească în Brazilia pentru că jucătorilor săi nu le-a fost permis să joace în picioarele goale, sau cel al Franţei, care, deşi primise un wild-card, a refuzat să participe la turneul final deoarece ar fi trebuit să joace primele două meciuri în oraşe aflate la 3.000 de kilometri unul de celălalt.
De asemenea, două foste finaliste, Ungaria şi Argentina, aveau să lipsească de la prima ediţie postbelică a campionatului mondial. Nu a lipsit însă Anglia, care, în premieră, a lăsat deoparte aroganţa din anii trecuţi şi a onorat invitaţia primită. Englezii au obţinut calificarea după ce au câştigat tradiţionalul turneu diputat de naţionalele ţărilor din Marea Britanie. Scoţia a terminat pe 2, poziţie care i-ar fi permis să ia parte la competiţia din Brazilia, însă orgoliul a fost mai puternic şi, motivând că nu este campioana Regatului Unit, s-a retras.
Printre echipele care nu au luat parte la preliminarii s-a numărat şi România, una din puţinele ţări prezente la toate ediţiile precedente.
Într-un final, s-au strâns doar 13 echipe care sî participe la prima Cupă Mondială de după război: Brazilia (ţara gazdă), Italia (campioana mondială în exerciţiu), Anglia, Bolivia, Chile, Elveţia, Iugoslavia, Mexic, Paraguay, Spania, Suedia, Statele Unite şi Uruguay.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Haosul din preliminarii a continuat şi la turneul final. Organizatorii au găsit de cuvinţă să împartă cele 13 participante în patru grupe, dar într-un mod curios: două serii de câte patru echipe, una de trei şi încă una care a însemnat doar un meci, Uruguay-Bolivia. Câştigătoarele urmau să mergă mai departe şi să joace, tot în sistem grupă, fiecare cu fiecare. În plus, toate echipele, cu excepţia Braziliei, s-au văzut nevoite să-şi dispute meciurile în oraşe aflate la mare distanţă unul de celălalt, ceea ce a determinat nemulţumire în rândul multor naţionale participante.
Marea surpriză a primei faze a reprezentat-o înfrângerea Angliei în faţa Statelor Unite. Cu o echipă în care străluceau Billy Wright, Alf Ramsey, Tom Finney, Stan Mortensen sau Stanley Matthews, aroganţii englezi, care ani la rând se considerau prea buni pentru a participa la Cupa Mondială, au pierdut cu 1-0 contra necunoscuţilor americani. Unicul gol al meciului a fost marcat de Gaetjens (foto sus), un jucător de origine haitiană. Reuşita sa, deşi singura în tricoul naţionalei de peste Ocean, i-a asigurat un nesperat loc în istoria fotbalului. La Londra, nimeni nu voia să accepte un astfel de eşec. Considerând că este vorba de o greşeală de transmitere a rezultatului, un ziar a anunţat în paginile sale victoria cu 10-1 a Angliei.
Alt nume mare care a părăsit prematur competiţia a fost Italia. Deţinătoarea titlului a venit în Brazilia practic decimată. Mare parte dintre jucătorii care formau coloana vertebrală a squadrei azzurra, componenţi ai marii echipe din anii '40 a lui AC Torino, au murit într-un accident aviatic în 1949, astfel că italienii s-au clasat doar pe locul secund într-o grupă cu Suedia şi Paraguay.
Principalele favorite la titlu, Brazilia şi Uruguay (foto sus), nu au avut nicio problemă în a se califica mai departe. Gazdele şi-au câştigat grupa cu Iugoslavia, Elveţia şi Mexic, în timp ce naţionala celestă a trecut fără probleme de Bolivia, căreia i-a administrat un sec 8-0. Cele două echipe din America de Sud au fost însoţite în grupa finală de Suedia şi Spania.
Meciurile care aveau să decidă campioana mondială s-au disputat la Sao Paolo, pe Estadio do Pacaembu, şi la Rio de Janeiro, pe uriaşul Maracana, un monstru arhitectonic ce putea primi chiar şi 200.000 de spectatori. A fost construit special pentru Cupa Mondială, planurile arenei fiind făcute de şapte arhitecţi brazilieni. A fost inaugurat cu ocazia unui amical între o reprezentativă a statului Rio de Janeiro şi una a statului Sao Paulo, în iunie 1950.
Deşi nu a fost vorba de o finală propriu-zisă, rezultatele din primele meciuri ale grupei au făcut ca duelul dintre Brazilia şi Uruguay, de pe 16 iulie, să fie practic hotărâtor pentru soarta titlului. „Finala care nu a fost finală”, s-a spus mulţi ani după. Gazdele aveau nevoie doar de un egal, după ce umpluseră cu goluri poarta Suediei (7-1) şi pe cea a Spaniei (6-1), în timp ce pentru uruguayeni, care remizaseră cu Spania (2-2) şi au învins greu Suedia (3-2), nu exista decât varianta victoriei.
Dar pentru toată lumea deznodământul nu putea fi decât unul singur. În ajunul ultimului act, jucătorii brazilieni primiseră ceasuri de aur gravate cu dedicaţia „Pentru campionii mondiali”, multe dintre ziare aveau deja scrisă prima pagină, sute de mii de tricouri care anunţau triumful se vânduseră în întreaga ţară, iar un nou carnaval părea iminent. Până şi Jules Rimet îşi pregătise discursul în cinstea câştigătorilor.
Maracana s-a cutremurat din temelii atunci când, în minutul 47, Friaca a marcat şi a adus Brazilia în avantaj. Aproape 200.000 de spectatori aşteptau lovitura decisivă pentru a dezlănţui iadul. Dar în loc de încă un gol al gazdelor, a venit unul al urugayenilor. Schiaffino a egalat şi a redus la tăcere cea mai mare mulţime adunată vreodată pe un stadion de fotbal, pentru ca după câteva minute Ghiggia să înfigă încă un pumnal în inima unei ţări întregi.
Portarul brazilian, Moacyr Barbosa, a fost considerat principalul vinovat pentru înfrângere. Anii au trecut, dar goalkeeperul nu avea să fie iertat niciodată. Un exemplu în acest sens este o întâmplare petrecută 1993, atunci când, dorind să viziteze cantonamentul selecţionatei carioca, accesul i-a fost refuzat. Motivaţia oferită de antrenorul de atunci, Mario Zagallo, a fost că aduce ghinion. Dezamăgit, Barbosa, a spus: „Condamnarea maximă pentru crimă în Brazilia este de 30 de ani de închisoare. Sunt deja 43 de ani de când plătesc pentru o crimă pe care nu am comis-o”. Părăsit de toată lumea, fără alte venituri decât o pensie mizeră, fostul goalkeeper s-a stins din viaţă în anul 2000, în urma unui atac de cord.
OMUL TURNEULUI: GOLGHETERUL FĂLCOS
La precedentele trei ediţii ale Cupei Mondiale, nu s-a întâmplat niciodată ca golgeterul să fie dat de echipa care a cucerit titlul suprem. Turneul din Brazilia era ocazia perfectă pentru ca această tradiţie să fie întreruptă, pentru că naţionala gazdă beneficia de o linie de atac extrem de puternică, cu Ademir în rol de principal finalizator.
Mai mult decât atât, "Fălcosul" (poreclit astfel din pricina maxilarului său proeminent) se prezenta la startul competiţiei din postura de golgheter al ultimelor două ediţii ale campionatului statului Rio, acolo unde făcea furori în tricoul lui Vasco da Gama.
În meciul de debut de la campionatul mondial, a marcat o dublă împotriva Mexicului. După o partidă fără gol, contra Elveţiei, a deschis drumul Braziliei către o victorie în faţa Iugoslaviei, care a pecetluit calificarea în grupa finală a gazdelor. Au urmat confruntările cu Suedia şi Spania, în care Ademir a punctat de patru, respectiv două ori. Cu un total de 9 goluri, atacantul naţionalei selecao devenea golgheterul Cupei Mondiale, însă exact când era mai mare nevoie de reuşitele sale, adică în finală, "Fălcosul" nu şi-a putut ajuta coechipierii.
Tradiţia de la primele ediţii, care spunea că cel mai bun marcator nu aparţine campioanei, continua.
La fel cum a continuat şi cariera lui Ademir, acesta retrăgându-se de la Vasco da Gama în 1956. A cucerit 6 titluri de campion al statului Rio, dar îi lipsea însă cel mai important trofeu, cel de campion mondial.
"HIROSHIMA BRAZILIEI"
Niciodată în istoria sa fotbalistică Brazilia nu a cunoscut un eşec mai mare decât cel din 1950. Mai mult decât faptul că au ratat ocazia de a se încorona pentru prima oară campioni ai lumii, pe brazilieni i-a marcat că acest lucru s-a petrecut chiar la ei acasă. Celebrul dramaturg Nelson Rodrigues considera că înfrângerea de pe teren propriu din finala Cupei Mondiale este „Hiroshima noastră”. Evident, o exagerare, dar care explică într-un mod cât se poate de clar dezamăgirea produsă de înfrângere.
De-a lungul timpului, au mai existat înfrângeri dureroase, chiar şi în finale de Cupe Mondiale, dar nici una nu a produs atât de multă tristeţe. Fotbalul a mers însă înainte şi, peste patru ani, în Elveţia, va oferi încă o dovadă a faptului că jocurile nu sunt niciodată făcute dinainte.
