CUPA MONDIALĂ REVINE ÎN AMERICA DE SUD DUPĂ 16 ANI
După o pauză de 16 ani, Cupa Mondială revenea în America de Sud. Însă, în acea perioadă, Argentina se afla sub dictatura militară a generalului Jorge Rafael Videla, care venise la putere în 1974 în urma unei lovituri de stat. Situaţia politică a ţării care urma să găduiască turneul final a fost la un pas să determine boicotul unora dintre marile forţe, în frunte cu Olanda, însă în cele din urmă s-a renunţat la o astfel de decizie. Pentru a nu da şi mai mult apă la moară contestatarilor, regimul autoritar a cheltuit sume imense pentru cosmetizarea adevărului. Au fost construite un centru de presă impunător, stadioane extraordinare şi aeroporturi noi. „În sfârşit, lumea poate vedea adevărata imagine a Argentinei”, anunţa fericit Joao Havelange, preşedintele FIFA, iar Henry Kissinger, fost secretar de stat al SUA, făcea o previziune curajoasă: „Ţara aceasta are un mare viitor pe toate planurile”. Toate crimele comise de dictatorul argentinian erau deja date uitării.
Pentru prima oară în istoria preliminariilor, mai mult de o sută de ţări s-au înscris în cursa pentru unul din cele 14 locuri la turneul final, alături de ţara gazdă şi de deţinătoarea titlului, Germania de Vest. Absenţe de marcă au existat şi de această dată. Nume importante precum Anglia, Uruguay, Uniunea Sovietică sau Cehoslovacia au fost eliminate, în timp ce Franţa a revenit la o Cupă Mondială după 12 ani, iar Iranul şi Tunisia au obţinut în premieră calificarea.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Numai cinci oraşe şi şase stadioane au găzduit meciurile celei de-a unsprezecea ediţii a Cupei Mondiale, care a păstrat sistemul din urmă cu patru ani. Cele 16 echipe au fost împărţite în patru serii, primele două clasate urmând a se califica în grupele semifinale, de unde se alegeau finalistele.
Deşi, în general, există o tradiţie ca echipa gazdă să beneficieze de o grupă mai accesibilă, acest lucru nu s-a întâmplat în 1978. Din contră, argentinienii s-au văzut aruncaţi în cea mai dificilă serie, alături de Italia, Franţa şi Ungaria. Cu toate că "pumele" au jucat toate meciurile seara, având astfel avantajul cunoaşterii celorlalte rezultate, lucru care i-a nemulţumit evident pe adversari, cei care au ocupat primul loc au fost italienii, învingători cu 1-0 în duelul direct cu Argentina. Nu a fost însă singura surpriză a primei faze. Polonia a câştigat grupa campioanei mondiale, Germania de Vest, Austria pe cea a Braziliei, în timp ce Perul a luat faţa finalistei de la ediţia anterioară, Olanda.
În afara acestor rezultate neaşteptate, prima fază a competiţiei a avut parte de câteva episoade care merită amintite. Tunisia a învins Mexicul cu 3-1 şi a devenit prima echipă africană care obţine o victorie la Cupa Mondială, golul olandezului Rensenbrink împotriva Scoţiei a fost cel cu numărul 1.000 din istoria turneelor finale, Franţa s-a văzut nevoită să evolueze contra Ungariei într-un echipament atipic, alb-verde, împrumutat de la formaţia argentiniană Club Atletico Kimberley Mar del Plata, din cauza faptului că tricourile celor două naţionale ar fi făcut dificilă urmărirea meciului la televizor (singura dată când o participantă la campionatul mondial nu a evoluat în echipamentul tradiţional), Braziliei i s-a anulat un gol în partida cu Suedia pentru că arbitrul fluierase finalul reprizei în timp ce mingea se afla în aer, iar un scoţian, Archie Gemmill, a marcat cel mai frumos gol al tureului la capătul unei faze care l-ar fi făcut invidios pe orice jucător sud-american.
Era minutul 68 al meciului Scoţia-Olanda. Tabela de marcaj arăta 2-1 în favoarea britanicilor, care aveau nevoie de o victorie la trei goluri diferenţă pentru a merge mai departe. Gemmill a primit o minge de la Dalglish şi a fost cuprins subit de o criză de talent. L-a driblat scurt pe Wildscht, a trecut în viteză pe lângă Suurbier, l-a umilit pe Krol, dându-i mingea printre picioare, apoi a finalizat delicios cu o scăriţă peste Jongbloed. Însă, după numai trei minute, Rep a marcat golul de 3-2 şi a pus capăt visurilor de mărire ale naţionalei scoţiene.
Faza a doua a competiţiei a propus câteva dueluri atractive. Olanda urma să reediteze finala ediţiei anterioare împotriva Germaniei de Vest, într-o grupă din care mai făceau parte Italia şi Austria, în timp ce marile rivale din America de Sud, Argentina şi Brazilia, aveau să lupte pentru un loc în finală cu Peru şi bronzul din 1974, Polonia. Olandezii au defilat în faţa Austriei (5-1), au remizat cu vest-germanii (2-2) şi au învins în meciul decisiv Italia (2-1), pentru a ajunge pentru a doua oară la rând în ultimul act al Cupei Mondiale. Squadra azzurra a venit pe locul secund, poziţie care i-a permis să joace în finala mică.
Cealaltă grupă semifinală a dat naştere unuia dintre cele mai mari scandaluri din istoria turneelor finale. Argentina a debutat cu o victorie în faţa Poloniei, scor 2-0, apoi a urmat o remiză albă cu Brazilia, echipă care a învins Peru cu 3-0 şi Polonia cu 3-1. Astfel, argentinienii erau obligaţi să câştige la cel puţin patru goluri diferenţă ultimul meci, cel cu Peru. Circulă multe legende în legătură cu victoria gazdelor cu un scor de tenis, 6-0. Una dintre ele este că mai multe trenuri cu grâne au plecat din Buenos Aires spre Lima. Fapt este că brazilienilor nu le-a căzut deloc bine felul în care s-au desfăşurat ostilităţile, că peruvienii au fost primiţi cu pietre la revenirea în ţară şi, cel mai important, că Argentina se califica, după 48 de ani, într-o finală de Cupă Mondială.
Pe 24 iunie 1978, la Buenos Aires, Brazilia a câştigat finala mică împotriva Italiei, scor 2-1. Europenii au deschis scorul prin Causio, însă sud-americanii au întors rezultatul în partea a doua şi au cucerit medaliile de bronz. Squadra azzurra pleca din Argentina cu mâna goală, însă punea bazele unei echipe care, peste patru ani, cucerea titlul suprem de o manieră impresionantă.
Peste 70.000 de spectatori au creat o atmosferă unică pe Estadio Monumental din Buenos Aires, pe 25 iunie. Totul era pregătit pentru victoria pe care o aştepta o ţară întreagă. Arena s-a cutremurat din temelii pentru prima oară în minutul 37, atunci când Mario Kempes a deschis scorul, în urma unei inexactităţi în apărarea olandezilor. Rezultatul s-a menţinut până spre final, însă Dick Nanninga a egalat pentru batavi, care ar fi putut da lovitura în ultimul minut. Bara porţii lui Filliol s-a opus, astfel că s-a intrat în prelungiri. Jucătorii argentinieni s-au dovedit mai proaspeţi şi, scăpaţi miraculos de înfrângere, au zburdat efectiv, punctând de două ori, prin acelaşi Kempes şi Bertoni. Argentina reuşea să câştige pentru prima oară titlul mondial, în timp ce Olanda a devenit prima echipă învinsă în două finale consecutive.
OMUL TURNEULUI: MARIO KEMPES
Până la Maradona, argentinienii l-au avut pe Kempes. Cel poreclit "El Matador" a fost principalul atu al echipei lui Cesar Luis Menotti în cursa pentru titlul suprem. Şi, pentru întâia oară, campioana mondială a dat şi golgheterul turneului final.
Kempes s-a născut pe 15 iulie 1954, la Cordoba. În oraşul natal a făcut primii paşi în fotbal, la un club necunoscut, Instituto. A ajuns apoi la Rosario Central, acolo unde, în numai două sezoane, a înscris de 85 de ori. Evoluţiile sale au atras atenţia numelor mari din Europa, Valencia fiind cea care i-a obţinut semnătura. Schimbarea continentului şi a ligii nu i-au afectat jocul. În primii doi ani petrecuţi alături de "lilieci" a obţinut de fiecare dată titlul de golgheter al campionatului. Din această postură s-a alăturat lotului Argentinei pentru Cupa Mondială din 1978.
„Este puternic, are multă abilitate, crează spaţii şi şutează puternic. Este un jucător care poate face diferenţa, jucând ca atacant central”. Asta spunea despre Kempes antrenorul "pumelor" înaintea campionatului mondial, explicând motivele pentru care l-a convocat. Şi nu s-a înşelat. "El Matador" şi-a condus coechipierii spre triumf. Asta deşi nu a marcat deloc în prima fază a turneului. S-a dezlănţuit însă în grupa semifinală şi în meciul decisiv împotriva Olandei. O dublă cu Polonia, o alta în partida dubioasă cu Peru şi, mai ales, cele două goluri din ultimul act au adus Argentinei titlul mondial, iar lui Kempes titlul de golgheter al competiţiei. La numai 24 de ani, avea lumea la picioare.
Deşi părea a vea un viitor strălucitor, Kempes nu a reuşit să confirme. După Cupa Mondială din 1978 a cucerit o Cupă a Spaniei, o Cupă a Cupelor şi o Supercupă a Europei cu Valencia, însă cariera sa a luat-o pe un traseu descendent. În 1981 s-a întors acasă pentru un sezon, reuşind să câştige titlul cu River Plate, apoi a revenit în tricoul "liliecilor", fără succesul din anii precedenţi. La numai 30 de ani, fostul golgheter al Cupei Mondiale a ajuns să evolueze la echipe necunoscute, precum Hercules, First Vienna FC sau St. Polten. A continuat să joace până la 41 de ani, însă gloria îl părăsise de mult.
După retragere a încercat meseria de antrenor, dar la formaţii fără nume şi cu rezultate slabe. Actualmente, Kempes este comentator la ESPN Deportes, varianta în limba spaniolă a cunoscutului canal de sport american.
ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE DIN 1978
Pentru a ajunge în Argentina, naţionala României s-a luptat cu două forţe fotbalistice importante, Spania şi Iugoslavia. Echipa antrenată de legendarul Stefan Covaci şi în care evoluau jucători importanţi, precum Moraru, Ştefănescu, Liţă Dumitru, Vigu, Boloni, Crişan, Iordănescu, Balaci sau Dudu Georgescu a început preliminariile în excepţional şi le-a încheiat în genunchi.
Primul meci în drumul spre Cupa Mondială a avut loc în aprilie 1977, la Bucureşti. România învingea cu 1-0 Spania, în urma unui autogol al lui Benito, iar Argentina nu părea un vis imposibil. Mai ales că, după doar o lună, la Zagreb, Iordănescu şi Dudu Georgescu semnau golurile unei victorii memorabile şi care îi aşeza pe tricolori în postura de mari favoriţi la calificare. Deşi au pierdut returul de la Madrid împotriva ibericilor, scor 0-2, românii aveau în continuare şanse importante de a merge la campionatul mondial. Partida decisivă urma să aibă loc pe stadionul Ghencea.
S-a scris mult despre meciul România-Iugoslavia 4-6. Elevii lui Ştefan Covaci au intrat la vestiare conducând cu 3-2, dar au cedat inexplicabil în repriza a doua şi au pierdut o şansă imensă de a lua parte la marea sărbătoare a fotbalului. Nu au lipsit, în cel mai pur stil românesc, acuzele de blat la adresa unor jucători. Probabil nu vom afla niciodată tot adevărul, însă partida împotriva plavilor din noiembrie 1977 rămâne unul dintre cele mai negre momente din istoria naţionalei.
ITALIA REVINE ÎN PRIM-PLAN
La 48 de ani distanţă de înfrângrea din finala cu Uruguay, Argentina reuşea să se încoroneze, pe teren propriu, drept cea mai bună echipă a lumii. Deşi succesul "pumelor" stă sub semnul întrebării, mai ales din pricina meciului cu Peru, succesul gazdelor a determinat o bucurie specific sud-americană în întreaga ţară. Terenul era pregătit pentru explozia unui puşti care deja făcea furori în tricoul lui Argentinos Juniors, Diego Armando Maradona pe numele său. El va fi cel care va aduce, aproape de unul singur, un nou titlu mondial argentinienilor, în 1986.
Însă până la momentul în care Maradona va ridica deasupra capului cel mai râvnit trofeu din lumea fotbalului, lumea va fi impresionată de o naţională a Italiei care va triumfa în Spania, la capătul unui turneu care îi va aşeza pentru totdeauna în panteonul sportului rege pe Dino Zoff sau Paolo Rossi.
