A fost nevoie să ma treacă alte trei turnee finale fără realizări deosebite pentru ca oficialii englezi să realizeze că fotbalul nu mai este apanajul Angliei. După eşecul din 1962, conducerea naţionalei a fost preluată de Alf Ramsey, care, chiar de la instalare, a promis că britanicii vor câştiga trofeul Jules Rimet pe propriul teren.
Lumea s-a uitat ciudat la noul selecţioner, însă acesta avea să-şi ţină promisiunea. Victoria a venit totuşi după cel mai controversat moment din istoria Cupelor Mondiale.
ECHIPELE AFRICANE S-AU RETRAS DIN PRELIMINARII
Fenomenul decolonizării din anii '50-'60 s-a făcut simţit din plin în preliminariile Cupei Mondiale din 1966. Pentru prima oară în istorie, mai mult de 70 de echipe au luat parte la calificări, luptându-se pentru unul dintre cele 14 locuri la turneul final, alături de Anglia, ţara gazdă, şi Brazilia, deţinătoarea titlului. Totuşi, nu au lipsit problemele.
Ţările africane s-au retras în semn de protest faţă de decizia FIFA de a obliga câştigătoarea preliminariilor de pe Continentul Negru să joace un baraj împotriva învingătoarei din Asia sau Oceania pentru a ajunge la turneul final. În Europa, două dintre primele patru clasate ale ediţiei anterioare, Iugoslavia şi Cehoslovacia, au fost lăsate acasă. Dar marea surpriză avea să vină din Asia.
Coreea de Nord, echipă formată doar din jucători amatori, reuşea o calificare spectaculoasă, în urma unui baraj câştigat în dublă manşă împotriva Australiei, 6-1 şi 3-1. În ciuda acestei performanţe, echipa asiatică era considerată victimă sigură. O greşeală pe care unul dintre numele mari de la World Cup o va plăti foarte scump.
Tabloul participantelor a fost completat de trei echipe sud-americane - Argentina, Uruguay şi Chile - şi de Mexic, învingătoare, din nou, în zona CONCACAF. Calificarea mexicanilor îi oferea portarului Antonio Crabajal ocazia de a intra în istorie, devenind primul, până în prezent şi ultimul, fotbalist cu cinci prezenţe la campionatul mondial.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Cupa Mondială din 1966 a păstrat sistemul de la ediţia anterioară. Cele 16 echipe au fost împărţite în patru grupe, primele două clasate urmând a merge în sferturi. Meciurile turneului urmau să se desfăşoare în şapte oraşe şi opt stadioane.
Dar, până la startul competiţiei, organizatorii au fost nevoiţi să facă faţă unei probleme neaşteptate. Pe 20 martie 1966, trofeul Jules Rimet a fost furat, în timp ce se afla expus în Londra. Panica i-a curpins rapid pe membrii FIFA, care se vedeau puşi în situaţia de a nu avea ce oferi campioanei mondiale. S-a apelat la ajutorul Scotland Yard-ului, însă preţioasa cupă a fost găsită după o săptămână în nişte boscheţi, înfăşurată în hârtie de ziare, de un câine pe nume Pickles. Hoţul nu a fost niciodată prins, însă patrupedul a devenit un adevărat erou naţional, participând la banchetul organizat după câştigarea Cupei Mondiale de către Anglia, iar stăpânul său a primit o recompensă de 6.000 de lire sterline.
Odată rezolvată problema trofeului, competiţia putea începe. Ţara gazdă şi-a început drumul spre titlu câştigându-şi grupa din care au mai făcut parte Uruguayul, calificată şi ea, Mexicul şi Franţa, în timp ce Argentina şi Germania de Vest au dominat seria în care au întâlnit Spania şi Elveţia.
Marile bombe aveau să explodeze în celelalte grupe. Campioana mondială, Brazilia, nu a reuşit să depăşească Portugalia şi Ungaria, în timp ce Italia a fost eliminată ruşinos după o înfrângere în faţa amatorilor nord-coreeni.
După două titluri mondiale consecutive, toată lumea vedea Brazilia capabilă să se impună şi în Anglia, pentru a păstra definitiv trofeul. Însă preşedintele federaţiei, Joao Havelange, a decis să-l înlocuiască pe antrenorul echipei din 1962, Aymore Moreira, cu cel care condusese selecţionata auriverde în 1958, Vicente Feola. Iar de aici a început balamucul. Pentru că Feola a găsit de cuviinţă să încerce nu mai puţin de 46 de jucători în pregătirea turneului final. În aceste condiţii, nu s-a mirat nimeni că în lotul campioanei mondiale au început să apară animozităţi.
În cele din urmă, tehnicianul a deplasat în Anglia un grup de fotbalişti în care experienţa lui Djalma Santos, Zito, Garrincha sau Pele se îmbina cu tinereţea şi entuziasmul lui Gerson, Tostao sau Jairzinho, dar lucrurile au mers cât se poate de prost. Deşi începutul a fost bun, victorie cu 2-0 împotriva Bulgariei, experimentul se va dovedi un fiasco. Brazilienii l-au pierdut pe Pele din cauza unei accidentări şi au cedat următorul meci, 1-3 cu Ungaria, astfel că, pentru a merge mai departe, erau obligaţi să câştige partida cu Portugalia. Dar lusitanii nu au avut deloc milă de naţionala din fosta lor colonie. Pele, intrat nerefăcut, a fost vânat tot meciul de fundaşii portughezi, în timp ce, de partea cealaltă, Eusebio şi-a arătat clasa şi a marcat de două ori. În cele din urmă, sud-americanii au fost învinşi cu 3-1 şi au fost eliminaţi. Evoluţia din 1966 este considerată şi în prezent cea mai slabă prezenţă a Braziliei la o Cupă Mondială.
Italia sosea la Cupa Mondială din Anglia din postura de mare favorită. Cu un lot din care nu lipseau Burgnich, Facchetti, Mazzola, jucători ai Interului, echipa la modă în acea vreme, dar şi alte nume importante, precum Albertosi sau Rivera, squadra azzurra spera la o evoluţie care să-i aducă primul succes postbelic la un campionat mondial.
La fel ca şi Brazilia, şi italienii au început cu dreptul, învingând cu 2-0 naţionala statului Chile. Deşi au fost învinşi în al doilea meci, 0-1 împotriva Uniunii Sovietice, azzurri nu erau îngrijoraţi, pentru că în partida decisivă urmau să înfrunte Coreea de Nord, iar o banală remiză era suficientă pentru calificare. Şi totuşi, pe Ayresome Park din Middlesbrough, minunea s-a produs. Pak Doo-Ik a marcat în minutul 42 şi, în ciuda asalturilor la care au fost supuşi, nord-coreenii au rezistat şi au obţinut o calificare istorică în sferturile de finală.
Asiaticii au prins aripi după victoria în faţa Italiei, iar entuziasmul lor a făcut ca, în minutul 25 al partidei din sferturi cu Portugalia, tabela de marcaj să arate un neverosimil 3-0 în favoarea lor. Însă prea mult entuziasm, alături de lipsa de experienţă, nu fac bine în fotbal. Luaţi de val, nord-coreenii au uitat să se mai apere, iar Eusebio, cu patru goluri, şi Jose Augusto au întors soarta meciului şi a calificării în favoarea lusitanilor. Tabloul semifinalelor a fost completat de alte trei echipe europene. Uniunea Sovietică a trecut de Ungaria, Anglia învins pe final o echipă a Argentinei rămasă în inferioritate după 30 de minute, iar Germania de Vest a eliminat Uruguayul, în urma unei partide în care sud-americanii au acuzat dur arbitrajul.
În semifinale, Anglia şi Germania de Vest au învins cu acelaşi scor, 2-1, Portugalia, respectiv Uniunea Sovietică şi urmau să se întâlnească pe Wembley în marea finală. Marea vedeta a Cupei Mondiale din 1966, Eusebio, trebuia să se mulţumească doar cu medalia de bronz, obţinută după un succes cu 2-1 împotriva sovieticilor, şi cu titlul de golgheter al competiţiei. Perla Mozambicului a încheiat turneul cu 9 goluri marcate, fiind urmat de germanul Haller, cu şase reuşite.
Pe 30 iulie 1966, în faţa unei asistenţe de 98.000 de spectatori, pe legendarul stadion Wembley, Anglia şi Germania de Vest îşi disputau supremaţia în fotbalul mondial. Începutul a aparţinut germanilor, care au reuşit să deschidă scorul după doar 12 minute, prin Haller, însă gazdele au avut replică imediat şi au egalat în minutul 19 prin Hurst. A urmat o oră de joc în care ambele echipe şi-au împărţit ocaziile de gol, dar mingea s-a încăpăţânat să nu intre în poartă. În cele din urmă, Peters a înscris şi se părea că soarta finalei era pecetluită. Nu a fost însă aşa, pentru că Webber a făcut 2-2 în ultimul minut şi a împins meciul în prelungiri. Acolo unde urma să aibă loc cel mai controversat moment din istoria Cupelor Mondiale.
În minutul 101, Alan Ball a centrat în careu, iar Geoff Hurst a şutat cu sete din prima. Mingea a lovit transversala şi apoi a căzut, aparent, pe linia porţii, însă Roger Hunt a ridicat mâinile pentru a sărbători golul coechipierului său. Germanii l-au înconjurat instantaneu pe centralul elveţian Gottfried Dienst pentru a protesta, considerând că balonul nu a depăşit linia porţii. Arbitrul, evident nesigur în ceea ce priveşte desfăşurarea fazei, s-a îndreptat către tuşierul de pe acea parte, sovieticul Tofik Bakhramov, pentru a se consulta cu el. Bakhramov a arătat centrul terenului fără a ezita, ceea ce însemna că Anglia conducea cu 3-2.
Dărâmaţi fizic şi psihic, nemţii nu au mai putut reveni. Mai mult decât atât, Hurst avea să devină primul jucător care marca un hattrick într-o finală de Campionat Mondial, după ce a punctat şi în minutul 120. Sfârşitul meciului a găsit un mare număr de suporteri ai gazdelor practic pe teren. Într-un final, inventatorii fotbalului cucereau titlul mondial. Şi asta chiar la ei acasă.
OMUL TURNEULUI: EUSEBIO, PERLA NEAGRĂ DIN MOZAMBIC
Cel mai mare jucător portughez din istorie s-a născut în Mozambic, în 1942, şi s-a mutat la Lisabona pe când avea 18 ani. Antrenorul celor de la Benfica, Bela Guttmann, a zburat personal după el, aflând că Sao Paolo îi dădea deja târcoale noului puşti minune, şi l-a convins să accepte oferta clubului din capitala Portugaliei.
A impresionat încă de la început. Într-unul din primele sale meciuri la Benfica, a marcat un hattrick împotriva lui Santos, echipa lui Pele, iar în 1962 a cucerit Cupa Campionilor Europeni. Însă consacrarea definitivă a venit în urma Cupei Mondiale din 1966, acolo unde a sosit din postura de Balon de Aur al anului 1965.
Portugalia s-a calificat pentru prima oară la un campionat mondial în 1966 şi a fost repartizată în aceeaşi grupă cu Brazilia, deţinătoarea titlului, Ungaria şi Bulgaria. După un prim meci fără gol, Eusebio şi-a început seria reuşitelor contra bulgarilor. Următoarele victime au fost brazilienii, împotriva cărora a punctat de două ori, şi nord-coreenii, care au primit patru goluri de la Perla Mozambicului şi au sfârşit prin a fi eliminaţi, deşi conduceau cu 3-0 în minutul 25.
Atacantul lusitan a înscris şi în semifinala cu Anglia, dar nu a putut evita eşecul echipei sale, care s-a mulţumit doar cu bronzul, în urma unui meci câştigat cu 2-1 împotriva Uniunii Sovietice. Evident, Eusebio nu a lipsit de pe lista marcatorilor, transformând un penalty şi ajungând astfel la cota 9.
Din păcate, Eusebio nu a mai evoluat niciodată la un turneu final, însă a continuat să scrie istorie pentru Benfica, unde a evoluat până în 1975. A urmat şi el moda acelor timpuri şi a ales la "bătrâneţe" confortul oferit de banii din campionatul nord-american. În cariera sa fabuloasă, a cucerit 11 titluri ale Portugaliei, 5 Cupe ale Portugaliei, o Cupă a Campionilor, un Balon de Aur şi două Ghete de Aur.
Într-un sondaj realizat de IFFHS, privind cei mai buni jucători ai secolului trecut, a ocupat locul 9. În onoarea sa, în faţa stadionului Da Luz din Lisabona, a fost realizată o statuie care îl reprezintă în acţiune.
ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE 1966
Misiune imposibilă pentru naţionala României în preliminariile Cupei Mondiale din 1966. Selecţionata pregătită de Ilie Oană şi în care evoluau jucători precum Bujor Hălmăgeanu, Dan Coe, Ion Pîrcălab, Viorel Mateianu sau Ion Ionescu a fost repartizată într-o serie cu Cehoslovacia, finalista Mondialului din 1962, Portugalia, viitoare medaliată cu bronz în Anglia, şi Turcia.
Deşi au ocupat locul 3 în grupă, tricolorii au reuşit să-şi câştige toate meciurile de pe teren propriu, ratând ocazia de a merge în Anglia din cauza evoluţiilor neconcludente din deplasare. Dacă înfrângerile de la Lisabona şi Praga erau oricum programate, a surprins neplăcut eşecul din Turcia, un no name în fotbalul acelor vremuri. Însă peste patru ani, generaţia condusă de Dobrin şi Dumitrache din teren şi de Angelo Niculescu de pe bancă reuşea să obţină o calificare spectaculoasă pentru turneul final din Mexic. Iar una dintre învinse va fi chiar Portugalia lui Eusebio.
AŞTEPTÂND REVENIREA FOTBALULUI SPECTACOL
Cupa Mondială din 1966 s-a bucurat de un enorm succes. Nici nu putea fi altfel, atâta timp cât a avut loc în patria fotbalului. Pentru prima oară în istorie, întregul turneu a fost transmis în direct, prin satelit, însă acest lucru nu i-a împiedicat pe spectatori să ia cu asalt stadioanele. Competiţia din Anglia a stabilit un nou record al numărului de fani prezenţi la meciuri, 1.614.677.
Dacă din punct de vedere mediatic totul a mers bine, nu la fel se poate spune şi în plan fotbalistic. Tacticile defensive care începuseră să fie folosite încă de la ediţia precedentă s-au impus definitiv, astfel că în cele 32 de partide s-au marcat doar 89 de goluri, adică 2,78 pe meci. Dar fotbalul spectacol va reveni în forţă, peste patru ani, pe platourile înalte ale Mexicului, cu Brazilia în rolul principal.
