PRIMA CUPĂ MONDIALĂ ÎN AFRICA
Cinci ţări africane şi-au depus candidatura pentru organizarea Cupei Mondiale din 2010, Africa de Sud având câştig de cauză în faţa Egiptului şi a Marocului, în timp ce candidatura comună a Tunisiei şi a Libiei a fost retrasă, după ce FIFA a respins ideea unui turneu care să se desfăşoare în două ţări.
Anunţul oficial a fost făcut pe 15 mai 2004, la Zurich, dar în următorii ani au existat mai multe zvonuri că turneul final ar urma să fie mutat într-o altă ţară, oficialii FIFA fiind îngrijoraţi din cauza modului în care au decurs pregătirile. Cu toate acestea, cu 100 de zile înainte de debutul competiţiei, preşedintele forului mondial, Sepp Blatter, a felicitat Africa de Sud pentru modul în care a gestionat situaţia şi a înlăturat orice dubiu privind organizarea Cupei Mondiale.
Gazdele turneului au construit cinci noi stadioane, iar alte cinci au fost aduse la standardele necesare unei Cupe Mondiale. Infrastructura în şi dintre oraşe a fost vizibil îmbunătăţită şi au fost implementate măsuri de securitate pentru turişti şi spectatori în concordanţă cu standardele FIFA. Au existat şi mici probleme, precum grevele din 2009 şi 2011 ale muncitorilor angajaţi pentru construcţia arenelor de la Cupa Mondială, nemulţumiţi de salariile pe care le primeau, însă acestea au fost rezolvate rapid şi lucrările au fost finalizate la timp.
La preliminariile pentru Cupa Mondială din 2010 au participat 204 din cele 208 de federaţii afiliate la FIFA. Printre echipele care au ratat calificarea s-au aflat Rusia şi Turcia, semifinaliste la Euro 2008, Croaţia, locul 3 în 1998, Arabia Saudită şi Tunisia, prezente de fiecare dată la precedentele trei ediţii, sau Suedia. În schimb, Slovacia a participat în premieră ca ţară independentă, iar Coreea de Nord a revenit la turneul final după 44 de ani şi a fost una dintre atracţiile competiţiei desfăşurate între 11 iunie şi 11 iulie 2010.
DESFĂŞURAREA TURNEULUI
Nouă oraşe şi zece stadioane au găzduit meciurile Cupei Mondiale din 2010, care a debutat cu un egal al gazdelor în faţa Mexicului, scor 1-1, şi un gol superb al lui Siphiwe Tshabalala. Cu toate că au reuşit să învingă Franţa, finalista ediţiei precedente, Africa de Sud nu s-a calificat în optimi, devenind prima ţară gazdă care nu trece de grupe la turneul final. Francezii au terminat ultimii în grupa din care a mai făcut parte şi Uruguay, ceea ce a reprezentat una dintre marile surprize ale competiţiei.
Eliminarea Franţei, oarecum previzibilă, din cauza conflictelor interne din cadrul lotului, nu a fost singurul şoc al primei faze. Italia, deţinătoarea titlului, a încheiat de asemenea ultima în grupă, în condiţiile în care a avut adversari mai mult decât accesibili: Paraguay, Slovacia şi Noua Zeelandă. Squadra azzurra nu a obţinut decât două remize şi a pierdut meciul decisiv în faţa debutanţilor slovaci, care, alături de Paraguay, au mers mai departe.
În celelalte grupe, favoritele şi-au respectat statutul şi s-au calificat în optimi fără mari emoţii, excepţia fiind Anglia, care s-a clasat pe locul 2 într-o grupă câştigată de Statele Unite şi din care au mai făcut parte Slovenia şi Algeria. Argentina şi Olanda au fost singurele echipe care au obţinut punctaj maxim, Germania şi Spania au trecut peste eşecurile cu Serbia, respectiv Elveţia şi au terminat pe prima poziţie, iar Brazilia a mers mai departe după două victorii şi o remiză, ultima în faţa Portugaliei, echipă care a învins Coreea de Nord cu 7-0, scorul turneului. Ca un amănunt interesant, Noua Zeelandă, pe care mulţi specialişti o considerau cea mai slabă naţională de la Cupa Mondială, avea să fie singura neînvinsă în Africa de Sud, terminând la egalitate toate cele trei meciuri din grupă.
Echipele africane au reprezentat dezamăgirea primei faze. Din cele şase reprezentante ale continentului gazdă, doar trei au reuşit să obţină victorii (Africa de Sud, Coasta de Fildeş şi Ghana), iar ghanezii au fost singurii care s-au calificat mai departe. De cealaltă parte, formaţiile din America de Sud, cinci la număr, au reuşit în premieră să treacă de faza grupelor, iar patru dintre ele au fost prezente şi în sferturile de finală. Excepţia a fost Chile, învinsă în optimi de Brazilia.
Optimile de finală au oferit două dueluri clasice, Germania - Anglia şi derbyul iberic Spania - Portugalia. Germanii s-au impus de o manieră categorică, scor 4-1, în timp ce spaniolii au câştigat cu 1-0, însă succesul lor a fost unul controversat, unicul gol al întâlnirii, reuşit de David Villa, fiind marcat din offside. Dramatismul a fost asigurat de meciurile Ghana - SUA, africanii calificându-se după prelungiri, şi Paraguay - Japonia, cu sud-americanii având câştig de cauză în urma loviturilor de departajare. Tabloul sferturilor a fost completat de Uruguay (2-1 cu Coreea de Sud), Argentina (3-1 cu Mexic) şi Olanda (2-1 cu Slovacia).
Surprinzător, cel mai dezechilibrat duel din sferturile de finală a fost Germania - Argentina, o reeditare a finalelor Cupelor Mondiale din 1986 şi 1990. Europenii şi-au surclasat rivalii sud-americani, pe care i-au învins cu 4-0, şi au pus astfel capăt experienţei ca selecţioner a lui Maradona, care, pe cât de mare a fost ca jucător, pe atât de limitat s-a dovedit ca antrenor. Probabil că un tehnician mai valoros ar fi reuşit să obţină mai mult de la o naţională în care evoluau Messi, Tevez, Aguero, Di Maria, Mascherano sau Higuain.
Spania a reuşit să ajungă printre cele mai bune patru echipe ale lumii pentru prima oară din 1950, impunându-se cu 1-0 în faţa Paraguayului, la capătul unui meci în care ambele echipe au ratat câte un penalty. De asemenea, Uruguay a revenit în semifinalele Cupei Mondiale după 40 de ani, sud-americanii învingând Ghana la loviturile de departajare şi punând astfel capăt visului africanilor de a avea o reprezentantă în această fază pentru prima oară în istorie. În semifinale a mers şi Olanda, care a revenit de la 0-1 şi a câştigat cu 2-1 în faţa Braziliei, graţie unei duble reuşite de Wesley Sneijder.
Prima semifinală s-a disputat între Olanda şi Uruguay, pe 6 iulie, la Cape Town. Europenii s-au impus cu 3-2 şi au marcat unul dintre cele mai frumoase goluri ale turneului final, prin Van Bronckhorst, reuşind astfel să se califice în ultimul act pentru a treia oară în istorie şi pentru prima dată din 1978. Celălalt duel din penultimul act a avut loc o zi mai târziu, la Durban, iar Spania a învins Germania cu 1-0 şi a avansat în premieră în finala Cupei Mondiale.
Pentru a doua oară consecutiv, Germania s-a mulţumit cu locul 3, obţinut după victoria cu 3-2 în faţa Uruguayului, în finala mică. Naţionala lui Joachim Low a dat şi Gheata de Aur a turneului, trofeu decernat lui Thomas Muller, care a marcat 5 goluri, la fel ca spaniolul David Villa, uruguayanul Diego Forlan şi olandezul Wesley Sneijder, însă jucătorul lui Bayern Munchen a oferit şi trei pase decisive, faţă a una singură a rivalilor săi. De cealaltă parte, Forlan a fost desemnat cel mai bun fotbalist de la Cupa Mondială, contribuţia sa la cea mai bună clasare a naţionalei celeste în patru decenii fiind indiscutabilă.
Indiferent de rezultatul finalei disputate pe 11 iulie 2010, la Johannesburg, câştigătoarea ar fi devenit în premieră campioană mondială şi a opta ţară care cucereşte trofeul, după Brazilia, Italia, Germania, Uruguay, Argentina, Anglia şi Franţa. Olanda pierduse două finale în anii '70 şi avea să o piardă şi pe a treia, după o prestaţie criticată dur chiar de Johann Cruyff. Ar fi putut fi altfel, însă, dacă, în repriza a doua, Arjen Robben, excelent lansat de Sneijder, nu ar fi irosit o ocazie uriaşă, din situaţie de unu contra unu cu Iker Casillas. Spania a scăpat ce cel mai dificil moment al partidei şi, cu patru minute înainte de finalul prelungirilor, când olandezii evoluau în inferioritate numerică (Heitinga a fost eliminat în minutul 109), Iniesta a marcat golul prin care ibericii au câştigat cu 1-0 şi au obţinut cel mai mare triumf din istoria lor.
Succesul Spaniei, primul al unei echipe din Europa în afara continentului, a fost considerat unul firesc, într-o perioadă în care Barcelona şi echipele spaniole în general dominau fotbalul european şi au impus celebrul joc bazat pe posesie, dar semnele de întrebare rămân. Naţionala lui Del Bosque a devenit campioana mondială care a marcat cele mai puţine goluri, şapte, iar victoriile din optimi, cu Portugalia, şi sferturi, cu Paraguay, au avut o oarecare doză de noroc. Însă titlul mondial venea să-l completeze pe cel european din 2008, confirmând supremaţia spaniolă. Mai mult decât atât, în 2012, Spania a obţinut al doilea titlu european consecutiv şi a devenit prima naţională din istorie care a câştigat trei turnee consecutive.
JUCĂTORUL TURNEULUI: WESLEY SNEIJDER
Diego Forlan a fost desemnat Balonul de Aur al turneului final din 2010, iar contribuţia atacantului uruguayan la parcursul excelent al naţionalei sud-americane este în afara oricărui dubiu. Însă, în aceeaşi măsură, acest titlu i se cuvine şi olandezului Wesley Sneijder, care şi-a condus echipa până în ultimul act al Cupei Mondiale, marcând de cinci ori şi oferind o pasă decisivă.
Născut pe 9 iunie 1984, la Utrecht, Sneijder a crescut din punct de vedere fotbalistic la academia lui Ajax, echipă pentru care a debutat la 18 ani şi unde a petrecut cinci sezoane, înainte de a fi transferat la Real Madrid, în 2007. A rămas doi ani în capitala Spaniei, revenirea lui Florentino Perez ca preşedinte şi cumpărarea lui Cristiano Ronaldo şi Kaka, în vara lui 2009, forţându-l să accepte trecerea la Inter. Mutarea în Italia s-a dovedit una foarte bună pentru cariera sa, în chiar primul sezon la Milano cucerind tripla campionat-cupă-Liga Campionilor alături de formaţia pregătită pe atunci de Jose Mourinho.
În aceste condiţii, Sneijder a sosit la Cupa Mondială într-o formă excelentă şi cu un moral la cote înalte. Asta s-a văzut încă din startul turneului, când a fost ales de două ori jucătorul meciului, după victoriile cu Danemarca (2-0) şi Japonia (1-0), împotriva niponilor marcând unicul gol al întâlnirii. Partida cu Slovacia din optimi i-a oferit din nou ocazia să se remarce, decarul olandez fiind autorul celui de-al doilea gol al echipei sale, care a câştigat cu 2-1.
Adevăratul moment de glorie al lui Sneijder a venit însă în sferturile de finală, atunci când a înscris cu capul ambele goluri ale Olandei în faţa Braziliei, reuşite sinonime cu obţinerea calificării în semifinale. Micuţul mijlocaş nu a lipsit de pe lista marcatorilor nici în penultimul act. Olanda a învins Uruguayul cu 3-2, iar Wes a reuşit golul de 2-1. În finală, care ar fi trebuit să fie încoronarea unui sezon şi a unei Cupe Mondiale de poveste, a oferit ceea ce ar fi trebuit să fie o pasă decisivă pentru Robben, dar colegul său, scăpat singur cu Iker Casillas, a ratat incredibil şi a năruit speranţele olandezilor de a obţine primul titlu mondial.
La finalul anului 2010, Sneijder a avut parte de o altă dezamăgire, atunci când, inexplicabil, nu s-a aflat printre finaliştii Balonului de Aur, în ciuda anului senzaţional pe care l-a avut şi pe care, de atunci, nu a mai reuşit să-l repete.
ROMÂNIA ÎN PRELIMINARIILE CUPEI MONDIALE DIN 2010
Venită după participarea la Europenele din 2008, naţionala României spera să revină la Cupa Mondială după o pauză de 12 ani, chiar dacă grupa preliminară nu era una chiar facilă, adversarii tricolorilor fiind Franţa, Serbia, Austria, Lituania şi Insulele Feroe. Dar speranţele de calificare au suferit o grea lovitură chiar în primul meci, pierdut pe teren propriu în faţa Lituaniei (0-3), înfrângere urmată de o victorie chinuită în Feroe (1-0).
În aceste condiţii, dubla de pe teren propriu cu Franţa şi Serbia devenea practic decisivă pentru şansele românilor de a merge la turneul final. Elevii lui Victor Piţurcă nu au reuşit însă decât o remiză cu Franţa (2-2), apoi au pierdut cu Serbia (2-3), eşec urmat de o altă înfrângere, 1-2 cu Austria, în deplasare.
La jumătatea preliminariilor, calificarea era deja compromisă, astfel că Piţurcă a fost demis, iar în locul său a fost numit Răzvan Lucescu, al cărui debut a fost unul pozitiv, victorie în deplasare cu Lituania (1-0) şi remiză la Paris cu Franţa (1-1). Au urmat însă alte două dezamăgiri, tricolorii terminând la egalitate pe teren propriu cu Austria (1-1) şi fiind umiliţi la Belgrad de o naţională sârbă dezlănţuită, care a câştigat cu 5-0. Ultimul joc din grupă, acasă cu Insulele Feroe (3-1), a mai contat doar pentru statistică.
România s-a clasat pe locul 5, depăşindu-i doar pe feroezi, la capătul celor mai slabe preliminarii din istoria naţionalei.
