Ediţia din 1978 a Cupei Mondiale, desfăşurată în Argentina, rămâne una dintre cele mai controversate din istorie, atât din cauza contextului politic în care a avut loc, cât şi din cauza misterului din jurul meciului care a trimis ţara gazdă în finală.
La momentul disputării turneului final, Argentina se afla de doi ani sub dicatura militară a generalului Jorge Rafael Videla. La fel ca orice regim autoritar, şi junta argentiniană s-a folosit de un asemenea eveniment pentru a se legitima în faţa lumii şi a propriului popor. Profitând de sprijinul unor personalităţi ca preşedintele FIFA, Joao Havelange, sau fostul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, puterea de la Buenos Aires a reuşit să-şi cosmetizeze imaginea, iar lumea a uitat rapid de nerespectarea drepturilor omului, de crimele comise de regimul lui Videla sau de oamenii torturaţi pentru că se opuneau dictaturii.
Însă pentru Videla şi acoliţii săi, succesul organizării Cupei Mondiale şi îmbunătăţirea imaginii pe plan extern trebuiau dublate şi de o victorie a naţionalei Argentinei, care se afla încă în căutarea primului său titlu suprem. Tocmai din acest motiv, decizia lui Cesar Luis Menotti de a nu-l convoca pe tânărul Diego Maradona, starul emergent al fotbalului argentinian în acea perioadă, a fost una surprinzătoare.
Antrenorul "pumelor" nu a fost interesat însă de critici şi a acţionat conform propriei filosofii. Adept al unui stil ofensiv şi spectaculos, Menotti a preferat să meargă pe mâna jucătorilor din competiţia internă, singura excepţie reprezentând-o Mario Kempes, atacantul care făcea furori la Valencia şi care se va dovedi decisiv în succesul final, terminând turneul ca lider al marcatorilor, cu 6 reuşite. Chiar şi fără stranieri, Argentina avea o echipă excelentă, cu Ubaldo Fillol în poartă, căpitanul Daniel Passarella şi Alberto Tarantini în apărare, Osvaldo Ardiles şi Americo Gallego la mijloc, în timp ce Daniel Bertoni, Leopoldo Luque şi deja amintitul Kempes asigurau o forţă ofensivă de invidiat.
Cu toate acestea, drumul gazdelor spre ultimul act nu a fost deloc uşor. După două victorii identice obţinute în faţa Ungariei şi a Franţei, scor 2-1, a urmat o înfrângere cu Italia (0-1), astfel că Argentina a mers mai departe în faza grupelor semifinale de pe locul 2. Eşecul suferit în faţa italienilor i-a trimis pe argentinieni într-o serie teribilă, alături de Polonia, locul 3 de la ediţia precedentă, Brazilia, marea lor rivală dintotdeauna, şi Peru, campioana Americii de Sud la acel moment.
În grupa semifinală, naţionala albicelestă a debutat cu o victorie, 2-0 în faţa Poloniei, apoi a remizat cu Brazilia (0-0). Jocul rezultatelor obliga însă Argentina să câştige la cel puţin patru goluri diferenţă meciul cu Peru pentru a juca finala. "Pumele" au câştigat cu 6-0, după una dintre cele mai discutate partide care au avut loc vreodată. S-a vorbit despre mită, despre înţelgeri între guvernele celor două ţări sau despre faptul că Videla, însoţit de Kissinger, a vizitat vestiarul peruvienilor înaintea întâlnirii. Nimic nu a fost dovedit, dar controversele rămân. Istoria reţine însă faptul că argentinenii s-au calificat în ultimul act.
Adversara Argentinei urma să fie Olanda, finalistă şi la ediţia precedentă, când a pierdut titlul tot în faţa gazdelor turneului, Germania de Vest. De această dată, batavii nu-l mai aveau pe Johan Cruyff, dar continuau să formeze o echipă redutabilă, în care jucau Johnny Rep, Rene van der Kerkhof, Johan Neeskens, Rob Resenbrink sau Ruud Krol, cu toţii prezenţi şi la Cupa Mondială din 1974, în timp ce noul val era reprezentat de Arie Haan, Dick Nanninga şi Ernie Brandt.
Olandezii nu au mai reuşit să impresioneze aşa cum o făcuseră cu patru ani înainte şi au început turneul nesigur, terminând pe locul 2 în grupă, după o victorie (3-0 cu Iran), o remiză (0-0 cu Peru) şi o înfrângere (2-3 cu Scoţia). Vicecampionii mondiali s-au descătuşat însă atunci când a contat, în grupa semifinală, pe care au câştigat-o graţie victoriilor cu Austria (5-1) şi Italia (2-1) şi a remizei cu RFG (2-2).
Finala a avut loc pe 25 iunie 1978, pe un stadion Monumental arhiplin. Înaintea meciului, argentinienii au purtat un adevărat război psihologic, întârziind momentul intrării lor pe teren şi protestând faţă de un bandaj de pe mâna lui Rene van der Kerkhof. În acelaşi timp, olandezii trebuiau să facă faţă şi atmosferei create de fanii sud-americani, care nu concepeau un eşec al favoriţilor.
Naţionala olandeză nu s-a lăsat însă intimidată şi a ratat prima mare ocazie a partidei, prin Johnny Rep. Gazdele au răspuns cu o şansă uriaşă irosită de căpitanul Daniel Passarella, înainte ca acelaşi Rep să fie blocat providenţial de Ubaldo Fillol. Arena din Buenos Aires a explodat în minutul 38, atunci când Mario Kempes a deschis scorul cu un şut din cădere din interiorul careului. Argentina conducea cu 1-0 şi se îndrepta spre primul său titlu mondial. Dar, înainte de pauză, Fillol a fost nevoit să intervină încă o dată decisiv, de această dată în faţa lui Rob Resenbrink.
În repriza a doua, Leopoldo Luque a avut o şansă excelentă de a închide meciul, dar nu l-a putut învinge pe Jan Jongbloed din situaţie de unu contra unu. În loc de 2-0, cu opt minute înainte de final s-a făcut 1-1, după golul noului intrat Dick Nanninga, a cărui lovitură de cap nu a mai putut fi blocată nici de excelentul Fillol. Mai mult decât atât, în minutul 90, Olanda putea înscrie golul care să-i aducă trofeul, dar mingea trimisă de Rob Resenbrink a lovit bara. Argentina a scăpat de o dramă naţională, iar apoi, în prelungiri, a marcat de două ori, prin acelaşi Kempes şi Daniel Bertoni, şi a câştigat cu 3-1.
Visul lui Videla şi al unei ţări întregi devenea realitate. Argentina cucerea primul său titlu mondial, în timp ce Olanda pierdea a doua finală consecutivă în faţa gazdelor turneului. În această seară, echipa lui Louis Van Gaal are din nou şansa de a se califica în ultimul act. La fel ca în urmă cu 36 de ani, ar fi pentru a doua oară la rând.
