Andreea Marin a scris un mesaj emoționant pe pagina sa de Facebook, impresionată de povestea unui tânăr de 20 de ani.
“Nu e nevoie de titlu.
Deschide-ți doar sufletul când citești rândurile de mai jos.
Și vei înțelege.
Cristian. 20 de ani. Tânăr, entuziast, nerăbdător să-și atingă visele pentru care simte că are aripi, alergând zi de zi către viitor. La propriu. Gonește cu energia tinereții sale, picioarele sale fac pași mari, hotărâți, simte pământul alergându-i sub tălpi, în timp ce aproape atinge cerul cu mână. Sau mai rapid, mai sigur pe el: pe cele 2 roți cu motor ce-l ajută să străbată în viteză marele oraș în lung și-n lat, din zorii fiecărei zile. E stăpân pe el și știe, simte, crede cu adevărat că își va atinge, pe rând, visele cu mâna! Ce l-ar putea opri, dacă vrea cu adevărat?!
O clipă de neatenție doar. Nici măcar nu-și mai amintește vehiculul uriaș care l-a izbit la pământ. Asta l-a oprit. Și i-a frânt visele. De fapt, mai visezi oare, când ești în comă, paralizat, țintuit pe un pat de spital? Mai are putere să viseze pentru tine mama ce se roagă de mai bine de 70 de zile la picioarele tale? Care mai e înțelesul cuvintelor “vis”, “viitor”, acum?…
S-au scurs ani de atunci. Îl cunosc pe Cristian astăzi, întâmplător, într-un loc binecuvântat din lumea agitată în care trăim, unde m-a adus o banală durere de umăr, dar care nu-mi da pace de luni de zile, parcă venită din senin. Cristian zâmbește și îmi mărturisește, calm și cald, povestea să. Anii de luptă. Disperarea. Dorința de a spune stop. Licărul de speranță apoi. Știe exact cum s-a trezit din comă, fără să se mai poată bază pe corpul sau, pe mâini, pe picioare, cu visele sfărâmate, dar și cum s-a reconstruit, cum a învățat din nou să articuleze cuvintele, să miște degetele, să spere, să trăiască.
Îmi spune totul că pe o pildă, în timp ce eu îmi înghesui lacrimile în colțul ochilor, să le fac nevăzute. Îl privesc, simt emoția adânc, îl ascult. E tot pe două roți și azi, cele ale … scaunului sau cu roțile. Dar LOCUL acesta unde ne întâlnim, întâmplător sau nu, l-a însuflețit din nou. I-a readus credința în viață, și-a regăsit puterea de a lupta, zi de zi, a văzut progresele, speră, zâmbește, iartă, privește înainte din nou.
LOCUL e Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. O oază de pace, unde te reconstruiesti, minte, trup și suflet. Oameni-îngeri știu cum să aibă grijă de alți oameni cu aripă frântă aici. Dar și de sufletele lor. Aici găsești pacea interioară și resursele din tine pe care le pui în slujba recuperării tale. Oamenii-îngeri nu sunt doar suflete mari, ci și profesioniști foarte bine pregătiți să îți fie alături, să stăpânească tehnici și aparate sofisticate de ultima oră aflate în clinică, în sprijinul tău. Totul în jur îți dă siguranță. E nou. Luminos. Ecologic. Medicină, dar și holistică. Performanță. Și credință. “Te simți pe mâini bune. E tot ce vrei să știi.”
Cristian mă îmbrățișează. Un gest care poate nu va spune multe. Dar mie îmi spune totul. Cristian astăzi POATE SĂ ÎMBRĂȚIȘEZE. Să se folosească de mâini. Cristian ZÂMBEȘTE. Pentru că poate. Din nou.
În sala de recuperare modernă, îmi urmez rutina și am șansa cunosc 3 dintre campionii sportivi ai României, care îmi spun fără ezitare că, pentru a se întoarce la performanță, aici au găsit locul potrivit unde se pun din nou pe picioare. “Aici e locul potrivit, ai venit unde trebuie”, mă încurajează. Oamenii-îngeri de lângă ei vorbesc prin faptele lor. Fără prea multe cuvinte. Cu fapte. E de ajuns.
Mai am multe de spus… Dar trebuie să vedeți cu ochii voștri. Să simțiți cu sufletele voastre. Aș vrea să nu aveți nevoie de acest loc, dar să știți că există, dacă vine un moment în care cineva drag vouă nu găsește soluție.
Andreea Marin,
Om. Suflet. Pacient“, a povestit Andreea Marin.
