Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, 'Cap de primăvară', 'Sântion de primăvară', 'Ioan Dragobete', 'Drăgostiţele', 'Năvalnicul', 'Logodna sau însoţitul paserilor'. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea) şi are o tradiţie milenară marcând renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.
În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii.
Mulţi dintre noi ne întrebăm cine a fost Dragobetele, ce a făcut el şi de unde provine acest obicei de a sărbători îndrăgostiţii români pe 24 februarie.
Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Veşnic neastâmpărat, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.
Dragobetele a fost preluat de la daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer nunta tuturor animalelor, şi a ajuns să fie considera "zânul dragostei", zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor.
"Zânul dragostei" a devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce "se logodesc" în această zi. Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: "Dragobetele sărută fetele!".
În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e "născută din surâsul zânelor" (apa zânelor), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase.
În Mehedinţi, exista obiceiul numit "zburătorit", potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile.
Potrivit tradiţiei populare, Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, sărbătoarea fiind socotită de bun augur. În trecut, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase - nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case.
