Micul Noor, îmbrăcat în cea mai frumoasă ţinută, dansează cu fratele său la o nuntă. Mama lui, Wesal, încă nu poate crede că băiatul ei a murit.
„Mă ţinea de mână în timp ce îl luam să îi fac un sandviş. Nu a apucat să îl mănânce. Şrapnelul i-a tăiat gâtul. Acum este în ceruri. Dumnezeu să-mi dea puterea de a face faţă la astea”, a declarat mama lui Noor, pentru jurnaliştii de la CNN.
Lovitura aeriană care i-a luat pe Noor, în vârstă de şase ani, şi alte rude, a lăsat-o pe Wesal cu răni pe tot corpul. Şi durerea insuportabilă pe care trebuie să o îndure atâtea mame palestiniene.
„Există un gol în inima mea, nu pot nici măcar să plâng. Chiar vreau să plâng, dar nu-mi iese, de ce nu pot să-l scot? Vreau să plâng pentru băieţelul meu!”, spune femeia.
Recuperându-se în spital, vrea doar să se întoarcă la ceilalţi trei copii ai ei, acum fără adăpost, care stau într-o şcoală.
Iadul plouă peste Gaza. Israelul spune că îi vânează pe cei din Hamas şi că face tot ce poate pentru a-i cruţa pe cei nevinovaţi. Dar cei nevinovaţi sunt cei care plătesc cel mai scump preţ.
În cele câteva spitale care abia mai sunt în picioare, imaginile sunt prea explicite pentru a le arăta. Dar chipurile de aici vorbesc despre ororile la care au supravieţuit şi acest coşmar din care nu pot scăpa.
Joudi, o fetiţă de trei ani, nu a scos un cuvânt de 16 zile. Nu vrea să mănânce sau să bea, spune tatăl ei. E încă în stare de şoc, cu o bucată de şrapnel în cap.
„Ce au făcut aceşti copii? Noi nu avem nimic de-a face cu rezistenţa. Ei doar îi vizează pe palestinieni. Ucid copii pentru că sunt palestinieni. Pentru ei, noi nu suntem oameni”, a declarat tatăl fetei.
Nu ştiu dacă ea va putea merge din nou. Joudi este unul dintre cei norocoşi, dacă se poate spune aşa. Încă îl are pe tatăl ei lângă ea.
Arwa continuă să întrebe de mama ei, dar e prea mică pentru a înţelege ce spune unchiul ei. Fetiţa şi-a pierdut mama. Şi pe fratele şi sora ei. Arată camerei de filmat „auch”.
În fiecare colţ al fiecărui spital, sunt atât de multe poveşti despre pierderi greu de înţeles.
Dareen se trezeşte doar ca să plângă, spune mătuşa ei, într-o cameră cu fratele ei în vârstă de 7 ani, Kinan. Cei doi au fost singurii care au supravieţuit unei lovituri aeriene care le-a ucis mama, tatăl, fratele şi zeci de membri ai familiei extinse. Kinan nu vorbeşte prea mult în aceste zile...
„Mă întreabă dacă avem internet aici. Spune că vreau să-i sun pe mami şi pe tati”, spune Yousra, mătuşa copiilor.
Medicii din aceste spitale copleşite spun că fiecare zi aduce un flux constant de copii fără părinţi. Şi o avalanşă de răniţi pe care pur şi simplu nu au cum să-i trateze. Cu puţinul pe care îl au, fac tot ce pot. Dar cum să faci faţă atât de multor oameni care se confruntă cu atât de mult?
