Străinii din Kabul nu sunt doar americani, dar prezența americană dislocată acolo pentru ca talibanii să nu cedeze ispitei de a juca jocul ostaticilor este cea mai importantă dintre toate forțele aliate: circa 5.000 de militari SUA pe aeroportul din Kabul.
Este un echilibru fragil, care momentan rezistă, dar care se poate strica în orice moment. Convergența de interese care a făcut posibil acest echilibru arată astfel: forțată de atomizarea statului afgan, în care s-au băgat, ca într-un tocător de hârtii, sute de milioane miliarde de dolari pe parcursul a cinci mandate de președinți ai SUA, actuala administrație americană vrea să-și extragă rapid cetățenii - preferabil, pe toți și în viață - și să limiteze, astfel, costurile politice ale retragerii din Afganistan.
La rândul lor, talibanii așteaptă să plece americanii. Ei știu că orice mișcare agresivă și răzbunătoare din partea lor ar forța administrația Biden la un răspuns militar pe care aceasta nu și-l dorește, pentru că ar prelungi un război căruia a decis să-i pună capăt. Iar prelungirea conflictului cu americanii ar întârzia proiectul militanților, anunțat public: Emiratul Islamic afgan.
Așa că, deocamdată, comandanții talibani strâng din dinți, ca să nu strângă degetul pe trăgaci, cel puțin în Kabul. În provincii, unde nu sunt așa de mulți străini precum în capitală, talibanii se arată mai puțin dispuși să-l confirme pe purtătorul de cuvânt al grupării, Zabihullah Mujahid, care a repetat neostenit în ultimele zile că "Emiratul Islamic nu vrea răzbunare" și că militanții au iertat "pe toată lumea".
Un echilibru fragil, care poate ceda oricând
Prin urmare, nervii mai cedează, gloanțele zboară iar civilii sunt uciși. Așa cum s-a întâmplat de mii de ori în trecut.
Trebuie menționat aici că talibanii nu sunt o armată tradițională cu ierarhie strictă, ci o alcătuire de grupuri formate din bărbați aderenți la o ideologie bazată pe Islam, bine echipați pentru război de gherilă și conduși de comandanți cu o autonomie relativ mare.
Dacă ofensiva lor de zece zile a semănat, din exterior, cu cea a unei armate tradiționale, a fost și pe seama faptului că armata guvernamentală - cea care ar fi trebuit să se comporte precum o armată tradițională - s-a dovedit defetistă, dezertoare, coruptă și, pe alocuri, inexistentă.
Așadar, un echilibru fragil, care implică soldați ai SUA, civili americani și talibani, este prognoza cea mai optimistă pentru situația din Kabul și, în general, din Afganistan, până pe 31 august, data oficială, încă nerevizuită, a finalizării retragerii militare americane.
Cu civilii afgani care vor să plece din țară e o cu totul altă poveste. Fie că e vorba de cei vizați de represalii pentru că i-au ajutat pe occidentali, fie că e vorba, pur și simplu, de oameni care își văd scurtată speranța de viață sub un regim islamic strict, talibanii, pur și simplu, nu-și pot permite luxul de a-i lăsa să plece.
De ce nu-i lasă talibanii pe civilii afgani să plece din țară în voie
Stabilitatea oricărei construcții totalitare depinde de eliminarea opoziției. În interior, este destul de clar cum vor talibanii să elimine opoziția: a doua măsură anunțată, după așa-zisa amnistie generală, a fost strângerea armelor de la civili.
În exterior, afganii care au dat de gustul libertății și au aderat la cultura care nu constrânge femeia la rolul de robot personal cu burka se pot dovedi chiar mai periculoși decât civilii din țară care nu și-au predat armele de bună voie. Refugiații afgani pot agrega un lobby internațional anti-taliban, pot mobiliza fonduri în sprijinul rezistenței interne, pot determina chiar sancțiuni la adresa noului regim. Dar cel mai periculos potențial al afganilor din diaspora vine din exemplul personal.
Prin simplul fapt că trăiesc în țări occidentale care le acordă azil, în perspectivă poate și cetățenie, expați afganii îi pot stimula pe afganii din țară să accepte ideea că există și un alt fel de viață decât cea sub Sharia. O viață în care ai, măcar în Constituție, niște drepturi fundamentale, inclusiv dreptul de a înjura stăpânirea, dacă nu-ți place și în care nu ești mângâiat cu lovituri de bici dacă întârzii la rugăciune. Și că viața aia s-ar putea dovedi dezirabilă. Dacă nu pentru ei, atunci pentru copiii lor.
Contrar clișeelor comode și spre deosebire de simplii combatanți, liderii politici ai talibanilor nu sunt deloc niște dogmatici rudimentari. Personal, tind să le atribui construcția intelectuală sofisticată a personajului O'Brien, teoreticianul-sacerdot al regimului totalitar omniprezent din "1984". Prin urmare, trebuie să știe foarte bine că supraviețuirea lor la putere depinde de măsura în care majoritatea populației acceptă că nu există alternativă la ce au ei de oferit.
Iar ce au ei de oferit este, din păcate, tentant pentru mulți dintre bărbații trecuți încă din copilărie prin școala islamică. În copilărie se sedimentează multe lucruri greu sau imposibil de abandonat la maturitate. Se formează caractere și scări de valori.
În virtutea medievalismului religios, care pedepsește femeia pentru păcatul originar, jumătatea cu testosteron a populației primește la școala islamică un referențial convenabil, potrivit căruia cealaltă jumătate din populație este obligată să rămână needucată, să fie docilă, să stea acasă și să facă copii.
› Vezi galeria foto ‹
Lecțiile istoriei: societățile civilizate au lăsat în urmă segregarea după mișcări violente
Segregarea pe criterii de sex, etnie sau rasă este o formă de control social care, potrivit istoriei, n-a putut fi eliminată nici ușor și nici non-violent.
În filmul Mississippi Burning, Gene Hackman, unul dintre marii actori ai secolului trecut, a strălucit în rolul unui polițist de origine locală, care îi explica agentului FBI de la oraș (interpretat de Willem Dafoe) cum era cultivat, din tată-n fiu, rasismul în sudul SUA, între cele două războaie mondiale.
Personajul lui Hackman a apelat la un exemplu din familie: tatăl său, care otrăvise catârul cu care vecinul negru lucra pământul. În anii de sărăcie cruntă ai Marii Crize, tatăl său nu avea un catâr cu care să lucreze pământul și și-a justificat astfel gestul menit să "echilibreze" balanța mijloacelor de producție: "Dacă nu poți fi mai bun decât un negru, atunci față de cine poți să fii mai bun?"
Din același izvor segregaționist se hrănește paradigma femeii ostracizate prin dogma religioasă pentru că e femeie.
După retragerea aliaților, va urma înfruntarea dintre cei care cred că îmbrățișarea unei dogme îi face automat superiori și le justifică orice, și ceilalți, care au înțeles, în sfârșit, că n-o să le poarte nimeni războiul.
Pentru moment, pronosticurile sunt riscante.
În aparență, talibanii s-au schimbat mult: au renunțat la măștile conspirativității, și-au pus la punct un aparat de propagandă și mânuiesc iPhone-urile la fel de bine ca pe AK-47.
Dogma și obiectivele lor au rămas însă tot cele de acum 20 de ani.
