Tragedia de la maternitatea Giuleşti era inevitabilă. Nu pentru că nu funcţionau nu ştiu ce senzori de fum, nu pentru că asistentele şi-au băgat picioarele şi au plecat la o chermeză şi nici pentru că nimeni nu s-a gândit să intervină până la apariţia pompierilor. Chiar dacă toţi aceşti factori nu ar fi existat, o tragedie asemănătoare ca cea de la Giuleşti tot ar fi avut loc undeva, în România.
Pentru că sistemul medical românesc e mort, îngropat şi cu pomenile făcute la zi de câţiva ani buni. Sunt sute de spitale în România care nu au nici măcar algocalmine în dotare, sunt mii de saloane unde există încă lenjeria de pe vremea lui Ceaşcă, sunt o mulţime de săli de operaţie fără perfuzoare, fără nimic.
Spitalul românesc e doar un preludiu spre iad, un ultim popas din care cei mai puţini norocoşi nu se mai întorc niciodată acasă. Pentru că sănătatea unui pacient ţine în România mai mult de noroc, decât de actul medical în sine. Cu crema doctorilor plecată în străinătate, să muncească pe bani, nu pe nasturi, cu studenţi lipsiţi de practică şi de învăţătură performantă, cu personalul auxiliar insuficient şi nemotivat salarial, fără dotări, fără buget şi fără viitor, sănătatea de stat din România a dat de mult ortu' popii.
Iar această situaţie îşi are cauza, ca de altfel toate tarele din celelalte domenii de activitate, în putoarea morală şi politică ce a cuprins această ţară fără căpătâi. Partidul medicilor, PDL-PSD-PNL, nu a mişcat în nici un mandat vreun capăt de aţă din fariseismul măsurilor benefice doar interesului personal. Partidul medicilor s-a adaptat oricărui regim şi oricărui ministru şi a continuat să pape banii publice prin licitaţii trucate, numirile clientelare au oprit din faşă orice criteriu de performanţă, iar plagiatul a rămas o soluţie salon pentru un director de spital.
Malpraxis şi neputinţă, două criterii pentru un sistem bolnav de pile, relaţii şi hoţie. Vorba Poetului, Spitalul a ajuns cimitirul României noastre. Până şi jurământul lui Hipocrate şi-a schimbat sensul în Carpathian garden. Se termină simplu şi sinistru cu Doamne miluieşte...
Bogdan Pitaru
