E atât de hazlie, ca să nu zic ridicolă această poveste încât dacă n-ar fi aproape adevărată (vedem zilele următoare) ai zice că e un banc născocit la beţie. Dar tocmai această aparenţă de glumă proastă e ceea ce-l face atât de realist, pentru că vorbim totuşi de politica românească.
Ce ar urma să facă Traian Băsescu cu o asemenea falangă de pripas, e uşor de intuit. Subţiază rândurile opoziţiei şi-i oferă lui Emil Boc stabilitatea în funcţie la Palatul Victoria, scăpându-l eventual de UDMR cu care e infinit mai greu de negociat decât cu o mână de fugari fără viitor politic.
E problema lui Traian Băsescu şi a PD-L cum înţeleg să-ţi asigure o majoritate în Parlament, dar măcar pe termen mediu şi lung e şi problema noastră, a celorlalţi. În criza cu care se confruntă România are nevoie mai mult ca oricând în aceeaşi măsură de o guvernare şi de o opoziţie solide şi responsabile. Un echilibru sănătos între cele două componente ale unei democraţii e o garanţie că greşelile fatale în gestiunea ţării sunt evitabile.
Criza înseamnă incertitudine majoră iar specificul celei în care ne aflăm e că ne lipsesc şi soluţiile ferme. Şi tocmai aceasta e raţiunea ultimă a unei democraţii, aceea de a asigura prin echilibrul puterilor minimizarea erorilor. Perioadele de stabilitate şi prosperitate permit şi greşeli majore pentru că există mereu rezerve de timp, de resurse, de energie pentru a le îndrepta la un moment dat. În perioade de criză, şi erorile mici pot produce catastrofe. Noi ne aflăm într-o asemenea situaţie iar un şef de stat responsabil n-ar trebui să se joace cu focul experimentând, pentru că îi uşor s-o facă acum, formule de destructurare şi rearanjare a scenei politice. Şi cu cine? Cu rebuturi de prin alte partid? Ce guvernare de criză e aia în care-ţi cârpeşti mereu majoritatea parlamentară cu petice deja uzate? E ca şi cum ai juca şotron pe cripta familiei.
Raul Zan
