Traian Băsescu e uneori incredibil de sincer și toarnă pe gură exact ce-i trece prin minte. Când a spus că suntem o țară de mâna a doua n-a stat să-și măsoare vorbele. A rostit simplu și la obiect exact ce gândește. Nu-i nimic de tradus aici, de interpretat, de căutat subtilități, de dibuit sensuri ascunse sau mesaje colaterale. Nu și-a propus, spunând asta, să ne ducă cu gândul în altă parte, să ne manipuleze în vreun fel.
Pentru Băsescu, afirmația ?România e o țară de mâna a doua? reprezintă o credință profundă care-i ghidează în mod fundamental viața. Băsescu a trăit și trăiește în continuare sub dictatul acestei reprezentări despre țara pe care o locuiește și o conduce iar tot ce face ca președinte al ei stă sub semnul acestui stigmat.
Când candida prima oară la Cotroceni, în 2004, mulți români aveau rețineri în a-l vota nu pentru că l-ar fi preferat pe un altul dintre competitori ci pentru simplul fapt că nu-i găseau ?fața de președinte?. Și cred că puțini dintre aceștia se gândeau la fața propriu-zisă. Nu, era vorba de ceva ce transmitea Traian Băsescu dincolo de fizionomie. Era vorba de o intuiție. ?Fața? lui Băsescu semnaliza la nivelul iraționalului colectiv un profund defect de caracter.
Din păcate, cum se întâmplă uneori în istorie, comunitățile aleg să-și lege destinul, nu de partea lor luminoasă ci de ceea ce detestă. Funcționează aici un fel de masochism colectiv, de dorință atavică de a testa hidoșenia, de a te flagela, o atracție fatală către limita cea mai de jos a existenței.
Când am început să realizăm acest lucru, ca societate, era deja un pic cam târziu, pentru că răul are calitatea de a seduce, de la un moment dat, până și cele mai raționale minți. Traian Băsescu, o spun cu convingere, își urăște poporul cum nici măcar Ceaușescu n-a fost în stare. Îl urăște nu pentru că acesta i-ar fi făcut vreun rău, dimpotrivă. Poporul ăsta nenorocit i-a pus totul pe tavă iar el a profitat din plin de generozitatea sa prostească. Nu, Băsescu îl urăște pentru că știe că nu va fi niciodată la înălțimea lui, așa cum un hoț își urăște victima pentru că ea are ceea ce lui îi lipsește.
Dar problema cea mai gravă a acestei aventuri care durează deja de aproape șase ani e că am ajuns să ne urâm pe noi înșine și noi între noi. Aceasta este adevărata victorie a lui Traian Băsescu. Să vă urâți bine!
