România lui Chivu

Căpitanul naţionalei de fotbal este unul dintre cei mai importanţi lideri de opinie în toate ţările unde jocul cu mingea rotundă e sport naţional. De la caz la caz, lideri incontestabili sunt căpitanii reprezentativelor de rugby, cricket sau orice alt sport considerat idol absolut într-un anumit colţ al lumii globale în care trăim.

Pe vremuri, în România, când vorbea Gică Hagi, cu toate răutăcismele gramaticale strecurate în mesaj, discursul său era unul aşteptat de întreaga naţiune fotbalistică. Astăzi, tot în România, fotbalul a decăzut din raftul cu performanţe, dar dragostea şi pasiunea pentru acest sport au rămas intacte. Actualul căpitan al naţionalei de fotbal, Cristi Chivu, vorbeşte rar, dar de fiecare dată apăsat, sincer şi fără prejudecăţi.

Într-un moment incert ca acesta, când economiştii nu ne mai dau speranţe, iar politicienii batjocoresc umbra oricărei iluzii de mai bine, Chivu a ieşit să-şi apere colegii, antrenorul, echipa şi, în general, generaţia din care face parte. Iar dincolo de explicaţiile strict fotbalistice, dincolo de generalităţile am jucat bine/prost, a punctat în stilul său simplu, atât de greu de găsit în aceste timpuri tulburi, o idee care ar putea sta foarte bine drept motto al vremurilor de azi.

"Trăiesc într-o ţară pe care o înţeleg din ce în ce mai puţin." E declaraţia lui Chivu, fotbalistul, dar şi a lui Chivu tânărul român prins în capcana lipsei de performanţă pe care ţara sa, de care nu s-a dezis până acum niciodată, o transformă în stat de drept. Cei care s-au grăbit să-l judece (trăieşte în Italia), sau să îl critice (naţionala nu joacă nimic) să mai citească o dată vorbele sale.

La nivel iluzoriu, e cea mai tristă declaraţie de dragoste pentru ţara sa pe care vreun lider de opinie a rostit-o în ultima vreme. Pentru că, atunci când nu mai înţelegem ce se întâmplă în jur, de ce ne tot fură politicienii, de ce sunt promovaţi incompetenţii, de ce nu există soluţii economice pentru ieşirea din criză, de ce au murit sănătatea, educaţia, cultura, poate o să putem pricepe şi că, în ordinea firească a lucrurilor, naţionala de fotbal a României nu are nici o şansă. Şi nu e doar vina celor 11 care au remizat cu Albania şi Belarus, e vina unei naţiuni.

Bogdan Pitaru