Ideea e, nu-i aşa, că oamenii ăştia sunt, cum se spune, dintr-o bucată, că nu umblă ei cu şmecherii, cu coterii şi că atunci când au ceva de zis sau de făcut, zis şi făcut. Pe când Geoană... Cam pe-aici bate impresia de scenă pusă la cale ieri de cuplul Năstase-Ponta, pentru că da, despre un cuplu vorbim aici.
Supărarea lui Năstase, ambalată uşor melo-dramatic, e de fapt un simplu joc la ofsaid. Candidatura sa, anunţată acum vreo două săptămâni la Consiliul Naţional al partidului, avea din start ceva neverosimil. Atât a bâlbâit-o până să şi-o anunţe încât, vorba lui Dragnea la un moment dat, risca să nu-l mai creadă nimeni atunci când chiar ar fi făcut-o. L-au crezut totuşi destui şi-l vor crede probabil şi acum cu retragerea. Era neverosimil pentru că omul ştia că n-are şanse. Sesizase deja, mai ales, probabil, în ultimele săptămâni când a sondat un pic pe la baza partidului că între PSD-ul care-i întindea cândva covorul roşu de premier şi cel de-acum se cam cască o prăpastie.
S-a mai spus în ultima vreme, pe bună dreptate, că sub conducerea bună-rea a lui Mircea Geoană PSD s-a dedulcit la democraţie şi s-a-nvăţat cu libertatea. Iar Năstase, oricât de bună impresie ar face la capitolul inteligenţă şi diplomaţie, pentru pesedistul tip al anului 2010 aduce a un pic de dictatură. Şedinţa de ieri i-a confirmat-o pe deplin. Şefii de filiale nu mai vor nici ei să stea drepţi în faţa vreunui lider maxim şi au girat, majoritatea, soluţia tip Geoană. Pasul înapoi făcut de Năstase e gândit în aceeaşi idee. Să arunce în faţă un Geoană de-al lui. Un pontac.
Raul Zan
