Toţi ne sinucidem la un moment dat, dar numai unora le reuşeşte cu adevărat. Majoritatea o fac dar continuă să trăiască cu moartea în ei toată viaţa. Aşa că nu cei care, precum Mădălina Manole, se sinucid şi pleacă de tot sunt o problemă. Ei sunt bine mersi acolo unde ajung şi nu există niciun motiv să-i plângem. Problema e cu noi, cei rămaşi pe-aici, care ne târâm zilnic hoiturile, împuţinându-ne viaţa unii altora.
Dacă am fi sinceri până la capăt am recunoşte că atunci când auzim că cineva s-a sinucis, primul sentiment care ne încearcă e cel de vinovăţie. Scrutaţi-vă inima, când auziţi de sinuciderea cuiva, şi lăsaţi-o să vorbească un pic mai mult. N-o acoperiţi imediat cu explicaţii, cu scuze sau acuze, cu judecăţi de valoare. Lăsaţi-o în puritatea ei primară şi veţi descoperi că nu mortul e cel pe care-l plânge ea, inima, ci chiar voi înşivă.
Ne plângem pe noi, de noi, de parcă viaţa noastră mai e posibilă doar pentru că ne-a lăsat-o cel care tocmai s-a sinucis. De parcă suma vieţilor noastre e mereu aceeaşi şi oricăre-i morţi voluntare îi datorăm toate zilele care ne-au rămas nouă celorlaţi. Şi poate că aşa e. Poate că viaţa e un joc cu suma nulă şi singurul act cu adevărat generos e să-ţi iei zilele pentru a le lăsa celorlalţi.
Împotriva unei concepţii aşa zis umaniste care spune că viaţa e un bun suprem care trebuie conservat până la capăt, cred că mai importantă e calitatea ei. Viaţa în sine, nu înseamnă nimic. E un vid. Ce umple acest vid e ceea ce merită apărat sau nu. Din păcate majoritatea dintre noi ne umplem viaţa cu un nimic şi mai mare. Trăim parcă pentru a nu-i lăsa pe ceilalţi să trăiască.
Mădălina Manole a făcut un gest frumos. A părăsit de bună voie o lume pe care a considerat-o probabil suficientă sieşi, o lume în care a considerat că nu-şi mai merită locul.
Câţi dintre noi avem sinceritatea de a recunoaşte că nu însemnăm mai nimic şi curajul de a ne pune la un moment dat capăt? Sinuciderea e un act generos. E un fel de a-ţi da viaţa pentru ca viaţa să continue cu o şansă în plus. Îmi imaginez o lume în care fiecare ratare a vieţii să fie urmată de o sinucidere. Cred că ar fi o lume din ce în ce mai bună şi ca atare, o lume cu tot mai puţine sinucideri. Şi mi-e greu să cred că Dumnezeu n-ar prefera la fel.
Raul Zan
