Am fost asiguraţi că animalul nu va fi rănit, în timp ce oficialii grădinii zoologice, medicii veterinari şi vânătorii scotoceau prin tot judeţul după o armă cu tranchilizante (care nu, nu era în dotarea zoo)! Au găsit una şi au tras cu ea. Nimic. Alertat că animalul - încolţit şi speriat probabil la fel de mult ca şi sibienii anunţaţi că prin cartierele lor rezidenţiale patrulează o pisică fioroasă - se îndrepta spre veterinar, un vânător a apăsat trăgaciul. "Animalul a devenit EXTREM de agresiv", a fost scuza veterinarului, care şi-a adus apoi aminte că tigroaica era violentă şi în "incintă", când "se bătea cu ceilalţi destul de des", dar şi că îi purta ranchiună lui pentru precedentele şedinţe de anesteziere.
Au fost găsite şi stocate astfel rapid scuze şi motive pentru care un animal, rar găsit în libertate pe mapamond, şi mai rar găsit prin grădinile zoologice din România, a fost ucis. Cu premeditare aş îndrăzni să spun, pentru că altfel nu îmi pot explica de ce veterinarul era în "raza de acţiune" a unui tigru periculos, fără nicio altă asigurare de viaţă în afară de puşca vânătorului. De ce nu s-a luat în calcul nevoia de a trage şi a doua sau a treia oară cu arma cu tranchilizant? (nevoie valabilă şi dacă primele "focuri" erau ratate, nu doar dacă nu aveau efect). De ce după o primă rundă pierdută în faţa colţilor, cei implicaţi au sărit direct la ultima soluţie, aceea de a termina treaba cât mai repede şi cât mai simplu? De ce au dat rasol, cum spunem noi, românii? "Am tras pentru a evita un dezastru" se laudă şi scuză în acelaşi timp vânătorul.
A fost un moment în care rasa superioară şi-a folosit toate resursele căpătate de-a lungul timpului pentru a rezolva un conflict tot ca în epoca de piatră. A fost murdar, crud, ca în junglă. O junglă forestieră aflată între Sibiu şi Poplaca. Acolo unde veterinarul e aproape erou-martir, vânătorul - salvator, iar îngrijitorul - ÎNCĂ un angajat al grădinii zoologice.
