Psihic, aceasta e o situaţie dintre cele mai deprimante pentru că e o capcană fără ieşire. Iar pentru viitorul acestui neam e o bombă cu ceas.
La celălalt capăt al ciclului vieţii stau bătrânii. E greu să-ţi imaginezi, ca tânăr, cum ai putea să te descurci cu un venit de nivelul celui pe care-l încasează lunar câteva milioane dintre concetăţenii tăi aflaţi la pensie. Majoritatea dintre noi avem părinţi şi mai ştim câte ceva. Dar ce nu ştim, pentru că e greu de înţeles până n-ajungi în pielea lor, e ce înseamnă să trăieşti cu sentimentul că ai devenit deja o povară pentru ceilalţi. E mai dureros, probabil, decât ne putem închipui să ajungi, după zeci de ani de muncă, să te întrebi dacă nu cumva ai trăit degeaba. Pentru că asta le transmitem azi celor în vârstă tratându-i ca pe nişte resturi de care ar fi mai bine să scăpăm. Pentru că ne costă prea mult.
E ca şi cum i-am considera vinovaţi că au îmbătrânit în loc să stea şi ei pe loc şi să producă în continuare. Asta le transmite azi guvernul Băsescu tăindu-le 15 la sută din pensii: nu meritaţi banii, aţi trăit degeaba! Iar asta doare poate cel mai mult. Acest mesaj care este unul de desolidarizare de propriul trecut.
Şi aşa, între nenăscuţii pe care am ajuns să nu ni-i mai dorim pentru că nu ni-i mai permitem şi de-mult-născuţii de care parcă abia aşteptăm să scăpăm, creşte un popor pentru care într-o bună zi, care nu-i deloc departe, a trăi se va reduce la a-ţi dori dispariţia celuilalt. Ca într-un joc cu suma nulă în care orice câştig deoparte înseamnă pierdere de cealaltă şi invers. În care viaţa ta nu mai încape de-a celuilalt, deci unul dintre voi va trebui să dispară.
Asta se întâmplă când guvernanţii înţeleg să facă economii tăind cinic legăturile care asigură ciclul şi perpetuarea vieţii, copii şi bătrânii.
Raul Zan
