OPINIE. În România nu mai poți nici să mori. Avem o întreagă cultură a bocetului ipocrit la capul mortului și o plăcere perversă, necrofagă, de a-l dezgropa imediat pentru a-l mai ucide o dată. În țara lui Dracula, precum se vede, realitatea bate mitul. Nici nu s-a răcit bine în mormânt și Mădălinei Manole i se mai înfinge o cruce în piept.
Scriam zilele trecute despre sentimentul de vinovăție pe care îl încearcă probabil fiecare dintre noi atunci când află despre sinuciderea unui cunoscut. N-am anticipat atunci, spunând asta, și una dintre consecințe. Când te traversează o asemenea stare poți să ți-o asumi decent sau poți s-o întorci împotriva altora, eventual chiar împotriva celui decedat. Cu alte cuvinte, încerci să scapi de acest sentiment difuz de vinovăție căutând țapi ispășitori.
Mi se pare absolut grețos ceea ce fac acum rudele Mădălinei Manole, în frunte cu părinții ei. Chipurile, ei încearcă să găsească vinovați pentru moartea fostei cântărețe. Suntem cu toții părtași, fie că o recunoaștem fie că nu, la nefericirea celui de lângă noi. Dar n-am auzit pe vreunul dintre cei care i-au fost aproape de-a lungul vieții asumându-și măcar o câtime de vină pentru ceea ce s-a întâmplat. Toți se întrec însă a o găsi la ceilalți.
Părinții Mădălinei îl acuză pe ginere și pe părinții acestuia și amenință cu tribunalul. Ginerele lansează șopârle despre ?vinovați? misterioși despre care amenință că va vorbi el la un moment dat. Ce aflăm din gura lui, decoamdată, e că Mădălina Manole ar cam fi trebuit să se sinucidă pentru că ăsta ar fi fost destinul ei. Și o lasă din nou în suspans: ?Un răspuns îl voi da mai târziu?.
Și religia creștină, pe care de altfel ne-o declamăm pe toate drumurile, dar și altele ne învață că sufletul celui plecat dintre noi are nevoie de pace și că noi, cei care i-am fost cândva alături, trebuie să ne rugăm pentru asta. Ce se-ntâmplă acum e exact contrariul. Chiar cei de la care te-aștepți s-o facă în primul rând, cei care i-au bocit la cap în numele dragostei pe care spun că i-au purtat-o, fac tot posibilul pentru a-i tulbura sufletul călător pe cine știe unde în căutare de liniște și-i terfelesc memoria încăierându-se pe mormântul ei. Ce trist și ce mizerabil în același timp!
Raul Zan
