Toni Avram a crescut cu povești adunate de generații întregi care au trăit în zonă, povești despre conviețuirea cu animalele sălbatice care populează pădurile, în special ursul brun. Una dintre povești este chiar a străbunicului său, care a fost atacat de un urs într-o noapte, atunci când animalul coborâse din pădure chiar la turma pe care o păstorea. Chiar și așa, Toni nu a fost învățat de familie să se teamă de animal, ba chiar dimpotrivă, să îl aprecieze și să îi respecte habitatul natural.
„Se întâmpla undeva în urmă cu 70-80 de ani, la poalele Muntelui Piatra Craiului, unde străbunicul meu, oier cunoscut în zonă, își ținea turma de mioare. Din poveștile spuse de bunici, părinți și rude, atacul ursului a avut loc pe timp de noapte, acesta reușind să prindă o oaie, iar spiritul protector al păstorului român a făcut că străbunicul meu să lupte pentru a-și scăpa avutul. Numai că sălbăticiunea a lăsat prada și s-a năpustit asupra lui, mutilându-i jumătate din obraz. Străbunicul meu a scăpat cu viață din prinsoarea ursului datorită unui câine, care s-a aruncat asupra fiarei până l-a eliberat din prinsoare”, povestește acesta.
„Existența ursului brun este un simbol al purității naturii”
Fermierul explică de ce este importantă protejarea populației de urs brun din țara noastră.
„Existența ursului brun este un simbol al purității naturii, încă neatinsă de curentul modern de a controla în sens distructiv fiecare așezare de pe aceste ținuturi sălbatice. În țările dezvoltate din Europa, ursul reprezintă un simbol imaginar, fără să-și regăsească existența în pădurile acestora, eliminarea fiind dirijată de factorul uman din țările respective, care paradoxal, prin diferite organizații și mass-media, încearcă să ne convingă să păstrăm ceea ce ei au distrus. În România, prin înțelegere și toleranță, am menținut de sute și sute de ani un prădător care să supraviețuiască în sălbăticia Carpaților românești”.
Comportamentul urșilor nu s-a schimbat, în ultimii ani. Obiceiurile oamenilor, da
“Nu s-a schimbat nimic în comportamentul urșilor (n.r. din perioada copilăriei sale). Dar risipa de hrană, numărul redus al animalelor domestice aflate astăzi în comunitățile rurale din zona montană, păzirea acestora în mod necorespunzător, au condus la apariția unui conflict, mediatizat în mod excesiv, ceea ce conduce și mai mult la tensionarea conviețuirii omului cu locatarii sălbăticiei Carpaților.
De regulă, urșii evită contactul cu omul, însă dacă ai ocazia să-l întâlnești, implicit senzația de teamă îți pătrunde tot trupul. Similar, observi și în gesturile fiarei aceeași teamă, având în vedere faptul că și acesta încearcă disperat să se retragă din calea omului. Practic ursul atacă doar în câteva situații critice, respectiv atunci când ursoaica are pui și atacă doar ca să-i protejeze. De asemenea, când se află lângă pradă, atacul este instinctual, în scopul de a-și apăra hrana necesară supraviețuirii”.
Conflictul om-urs poate fi evitat, prin respectarea unor măsuri de protecție și prevenție
Asemenea tuturor locuitorilor din comunitățile aflate la liziera pădurii, Toni cunoaște măsurile de protecție de care se poate folosi, pentru a fi în siguranță, atunci când pleacă singur în drumeție.
“În pădure, obligatoriu trebuie să-ți faci simțită prezența, astfel încât ursul să te detecteze și să te evite. Un singur strigăt dat la intervale de timp diferite este suficient pentru a elimina riscul unui contact direct, neprevăzut, din care să rezulte un eventual atac”, explică el.
“Vecinii și comunitatea, în general, privesc diferit conviețuirea cu animalele sălbatice, în funcție de problemele cotidiene ale fiecăruia. Unii sunt cuprinși de teamă și, evident, solicită sprijin și protecție de la autorități, în timp ce alții sunt încrezători în propriile puteri și încearcă să se apere prin diferite metode tradiționale.
Discutăm, pe de o parte, despre dreptul omului la o viață sigură, iar pe de altă parte, dreptul unui viețuitor de pe pământ, fie el și prădător, de a trăi în mediul lui, oferit de natură, care se află sub o continuă intervenție a factorului uman de a domestici până și cele mai sălbatice locuri”.
O experiență de zeci de ani a fermierilor din zonă oferă un tablou de ansamblu asupra conflictelor care pot apărea între om și carnivorele mari, în localitățile din apropierea zonelor populate de urși. Toni Avram povestește că atacurile urșilor asupra animalelor din gospodării sunt cazuri izolate, care au fost tratate ca atare, iar măsurile luate pentru protejarea siguranței locuitorilor și pentru limitarea pagubelor sunt, de cele mai multe ori, eficiente, atunci când situația este evaluată corect, fără exagerări, și se intervine prompt.
“De regulă, dintr-o populație mare de urși doar anumite exemplare au un comportament agresiv și ajung să atace gospodăriile rurale. Aceste situații nu vizează atacurile la stânele din inima munților, ci apariția prădătorului la marginea satului.
Astfel că, sunt cazuri, de excepție pot spune, când același exemplar de urs atacă în zone diferite, iar localnicii consideră că nu ar fi același făptaș, ci îl multiplică, în funcție de frecvență și locație, ajungându-se, astfel, la exagerări.
De exemplu, se poate naște zvonul și, bineînțeles o teamă generalizată la nivelul comunității respective, că într-o margine de sat atacurile sunt generate de un număr de peste 7-8, chiar 10 urși, iar în realitate, poate fi vorba doar de un singur exemplar.
Toni mărturisește că a trecut chiar el printr-o astfel de experiență, când a avut impresia că în fiecare seară 2-3 urși îi atacau animalele din ogradă, prădătorul făcându-și apariția din zone diferite.
“Într-un final, datorită pagubelor numeroase făcute în majoritatea gospodăriilor vecine, în acel caz, s-a luat decizia extragerii, iar după parcurgerea tuturor etapelor procedurale prevăzute de lege, s-a dovedit că făptașul era unul singur.
Ulterior identificării exemplarului, s-a constatat faptul că era un mascul tânăr, agresiv, care, în urmă cu doi ani, fusese relocat în sălbăticia munților, la o distanță de zeci de km față de comunitate.
Din nefericire, s-a întors la vechile obiceiuri, prezentând un pericol real pentru viața localnicilor, astfel că a fost nevoie de eliminare acestuia prin împușcare, fiind primul caz în România când s-a aplicat noua reglementare ce permite extragerea în acest mod a prădătorului care atacă în intravilan.
Ulterior, s-a așezat liniștea în sat, fiind sesizate cazuri izolate de atacuri prin care urșii și-au procurat hrană din gospodăriile muntenilor doar în zone mai înalte, din afara comunității”.
Comunitatea din Rucăr și atacurile urșilor, de-a lungul timpului
Cazuri în care locuitorii din Rucăr ajung să fie atacați de urs sunt puține, potrivit fermierului, și apar, de cele mai multe ori, în condiții excepționale.
“În urmă cu câteva luni, o femelă urs a sărit în spatele unui consătean, punându-l la pământ, iar ulterior s-a întors la puii care erau agitați din cauza prezenței omului.
Așa cum am precizat anterior, ursul atacă omul doar în câteva situații, care pot conduce la o tragedie iremediabilă. De regulă, prezența urșilor în comunitate este frecventă primăvară, când ies de la hibernat și vegetația nu le asigură minimul necesar de hrană, iar acest fenomen se mai repetă toamna târziu, în aceleași condiții.
Pe timp de vară atacul ursului se desfășoară pe pajiștile munților, unde pășunează animalele domestice, pe timp de iarnă fiind foarte rare datorită somnului de iarnă. Repet, cazurile sunt izolate și sunt provocate de diferite împrejurări, atacul unui prădător asupra omului reprezentând o excepție și nu o regulă”, subliniază el.
În mentalul colectiv, anul 2021 a fost cel în care urșii au coborât cel mai des din pădure în orașe sau localități. Rucăreanul spune, însă, că, în comunitatea în care locuiește, nu au existat apariții mai numeroase decât în alți ani.
“Aparițiile ursului sunt constante an de an și sunt direct legate de anotimpul în care ne aflăm. Unul din principalele motive este risipa de hrană a omului, ce a condus la schimbarea comportamentului urșilor. Este arhicunoscut faptul că sunt cazuri des întâlnite în parcările stațiunilor montane sau la ghena comunităților urbane din zona de munte, unde animalele găsesc hrană lăsată de turiști”.
Intervenția autorităților în cazurile de urgență
Când vine vorba despre legi și reguli aplicate de autoritățile locale, în cazul intervențiilor de urgență necesare în situația atacurilor urșilor, Toni, asemenea altor fermieri români, îndeamnă la responsabilitate și subliniază importanța unei evaluări obiective și punctuale, pentru fiecare caz în parte.
“Trebuie să avem reguli clare, astfel că, atunci când ursul depășește repetitiv limita stabilită de lege, măsurile de extragere trebuie aplicate responsabil și punctual. De asemenea, când factorul uman nu respectă prevederile legale și provoacă schimbarea comportamentului prădătorului, trebuie să fie aplicate măsuri de sancționare drastice.
Autoritățile locale sunt obligate să vegheze asupra funcționării în limite normale a activității comunității și, totodată, să mențină un echilibru permanent, fără intervenții nejustificate”.
Câinii de pază și gardurile electrice, soluții eficiente împotriva atacurilor urșilor
“Oamenii încearcă să-și protejeze avutul prin mijloace tradiționale proprii, în special prin creșterea câinilor ciobănești românești alături de animalele din gospodărie, iar în unele cazuri utilizează mijloace moderne de protecție, de exemplu îngrădirea proprietăților cu gard electric.
De sute de ani, în zona montană și aici mă refer la arealul Meridionalilor, în special zona Rucăr-Bran, s-a constatat că cea mai eficientă metodă a fost creșterea câinilor ciobănești românești pentru paza gospodăriilor și la însoțirea turmelor de oi.
Practic, acești câini au fost selectați în mod natural, de păstorii munteni, ținând cont de culoare și temperament, eliminând pericolul unui posibil atac, prin realizarea serviciului de pază și apărare”.
› Vezi galeria foto ‹
Există patru rase de câini ciobănești românești (Corb, Carpatin, Mioritic și de Bucovina) omologate de Asociația Chinologică Română
“Din cele patru rase de câini ciobănești românești, două dintre ele au izvorât din zona Rucăr-Bran, și aici fac referire la Ciobănescul Românesc Carpatin și Ciobănescul Românesc Corb, care s-au dovedit cele mai potrivite pentru zona vitregă a Carpaților Meridionali, unde prădătorii sunt camuflați de pădurile așezate pe văi abrupte, iar munții se întrepătrund prin zone lungi de pustietate, formând un ținut sălbatic și neatins de civilizația modernă”.
Toni susține că cele două rase de Ciobănesc românesc, respectiv Carpatin și Corb, și-au arătat și în zilele noastre disponibilitatea și eficiența de a disciplina ursul, principalul prădător din Munții Carpați, fără consecințe dramatice în ambele sensuri.
În scop de promovare al acestui avut național, pentru că, atât carnivorele ce populează Carpații românești, cât și câinii ciobănești românești, fac parte din patrimoniul național, în luna martie a acestui an, la Rucăr, se va organiza o expoziție chinologică pentru cele două rase românești, Corb și Carpatin.
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului LIFE EuroLargeCarnivores
WWF România: Conviețuirea este posibilă
În România, WWF lucrează din anul 2006 pentru protejarea mediului sălbatic din Munții Carpați și din lungul Dunării: arii protejate, păduri, urși bruni, zimbri, Delta Dunării, sturioni. La toate acestea se adaugă stimularea tranziției spre economia verde și un program de educație de mediu adresat tinerilor.
Proiectul LIFE EuroLargeCarnivores este co-finanțat de Uniunea Europeană, care de-a lungul anilor a susținut financiar sute de oameni pentru dezvoltarea și implementarea măsurilor de protecție în fața carnivorelor mari. Scopul principal este crearea unei platforme de schimb de bune practici între factorii interesați din zonele populate de specii de carnivore mari.
