Edith Piaf – Muzică, alcool şi amanţi

Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.

În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viaţă e-o singură morală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“

Continuarea pe historia.ro