A cântat lumii întregi. Iar lumea l-a iubit... Atât de tare, încât după fiecare spectacol, sala se cutremura. Bis după bis, aplauze după aplauze, minute în şir. A făcut-o timp de şase decenii. 61 de ani a cântat, fără oprire. Statistic, baritonul Dan Iordăchescu apare drept cel mai longeviv interpret în viaţă din lume. Un record mondial înregistrat în acest an pe 2 iunie, când a împlinit 80 de ani.
“Am cântat în 331 de oraşe ale lumii... 331 de oraşe”, a declarat Dan Iordăchescu.
În februarie1971 un român îngenunchea Scala din Milano. A fost confirmarea unui început în forţă şi promisiunea ueni cariere unice. A cântat în total zece genuri muzicale. Un alt record Guiness. Cei mai mari cântăreţi ai lumii i-au fost parteneri. Unii dintre ei, prieteni. Câţi români pot spune despre ei înşişi că i-au fost apropiaţii lui Luciano Pavarotti?
Cu el, numele României a urcat pe cele mai mari scene ale lumii. Dar el a ţinut să păstreze România drept lumea sa. Pentru ca acum, la 80 de ani, să se gândească să plece. Nu de bună voie, şi cu siguranţă, nu fără o strângere cumplită de inimă. Românul Dan Iordăchescu, aşa cum a fost numit toată viaţa, riscă să rămână fără casă si, implicit, fara intreaga sa lume.
În urmă cu zece ani cineva a revendicat locuinţa. De fapt, întregul bloc. Un proces lung, complicat şi fără sensibilităţi.
In timp ce în România se simte respins, alţii îl aşteaptă cu braţele deschise. Grecia îl vrea al ei.
“Mi-au spus: Veniţi aici, vă dăm un apartament în cartier rezidenţial pentru tot ce-aţi făcut. În România mi s-a psus: Pleacă unde vrei, nu avem, dacă ăsta câştigă pleacă!”
Şi a vrut să o facă. A zburat spre Salonic, şi-a văzut casa. Părea că întoarcerea în România nu-şi mai avea rostul. Rămăsese o singură problemă de rezolvat. Una de suflet.
“Am vrut să-mi iau părinţii şi să plec acolo. Dacă era să mor acolo, să am mormintele lor, ei sunt în mine şi vor fi toată viaţa. Dar în Grecia nu se poate...”, a declarat Dan Iordăchescu.
Asta îl mai ţine aici. Nu poate să fie departe de ei. Undeva, în adâncul sufletului asta a şi sperat: să rămână. Dezamăgit sau nu, uitat sau nu, umilit sau nu, îşi iubeşte ţara.
“Sunt fericit că m-am născut în Riomânia, în nordul Moldovei la Hlipiceni”, spune el, cu convingere şi durere. A muncit pentru el, dar şi pentru ţara care acum îl trădează. Pe vremuri câştiga bine. Mare parte din bani i-a dat statului.
Timpul pare ca a încremenit în apartamentul lui neîncăpător. Poze, cărţi şi zeci de discuri compun micul univers în care s-a retras cu fruntea sus şi inima frântă. Afară, lumea s-a schimbat. Aceeaşi lume, pe care, odată, o avea la picioare, acum pare să-l renege. Şi să-l jignească, de la înălţimea perfidă a funcţiilor. În urmă cu doi ani a cerut audienţa la un ministru al Culturii, ca sa-i înmâneze o invitaţie la spectacolul său.
“Am stat două ore şi jumăte până a venit şefa de protocol şi mi-a zis simplu: domnul ministru nu vă poate primi să încercăm altădată”.
Iar umilinţele nu s-au sfarsit aici. Anul trecut, a vrut să cânte pe scena Operei.
“Directorul m-a refuzat. Voiam să cânt două colinde. Mi s-a răspuns preţios aşa: Nu, noi pensionarii nu-i mai admitem pe scenă”, povesteşte Dan Iordăchescu.
Noiembrie, 2010, Opera Română din Bucureşti, intrarea artiştilor. Cu greu, e lasat sa intre. Şi totuşi, revine de fiecare dată. Îl cheamă scena, iar pe ea, nu a refuzat-o niciodată.
Aşteaptă şi finalul procesului, sperând ca va putea ramâne in casa lui. Dacă nu, va pleca, într-un loc în care va reînvăţa să fie respectat.
