Dacă imperativele războiului o cereau, premiera filmului putea fi chiar devansată, pentru a coincide perfect cu desfăşurarea operaţiunilor militare la care făcea aluzie, aşa cum a fost cazul cu debarcarea aliată din nordul Africii în noiembrie 1942, atunci când a fost lansat filmul „Casablanca“. Astfel, în exoticul oraş marocan Casablanca, aflat sub controlul regimului de la Vichy, romantica poveste de dragoste dintre cinicul Rick şi frumoasa Ilsa a constituit pretextul melodramatic care leagă o suită de conflicte de natură politică, umană şi socială. În poveste sunt antrenate personaje reprezentative ale epocii şi locului simbolizând ofiţeri nazişti (maiorul Strasser), ofiţeri francezi aparţinând regimului de la Vichy (căpitanul Renault), luptători antifascişti (Victor Laszlo), americani iniţial neutri, apoi angajaţi politic (Rick), femei fatale (Ilsa), afacerişti veroşi (Signor Ferrari), mici speculanţi (Ugarte), refugiaţi disperaţi, negri exotici, franţuzoaice patrioate. Pentru credibilitatea intrigii, ea a fost plasată înainte de 7 decembrie 1941, ziua atacului japonez de la Pearl Harbour şi intrarea SUA în război. Pe acest fundal, fiecare dintre simbolicele personaje ale filmului îşi urmăreşte interesele proprii, opuse iniţial celorlalţi, dar toţi îşi găsesc, în final, un deznodământ deopotrivă logic şi corect, optimist şi moral, atât din punct de vedere politic, cât şi uman.
„Va ajuta acest film la câştigarea războiului?“
„Casablanca“ a ajuns să fie considerat astfel unul dintre cele mai reprezentative filme de propagandă hollywoodiană din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când orice proiect cinematografic trebuia să dea un răspuns satisfăcător la întrebarea: „Va ajuta acest film la câştigarea războiului?“. „Casablanca“ a devenit exemplul perfect al modului în care mesajul propagandistic poate fi indus şi credibilizat emoţional printr-o poveste melodramatică, de larg consum. Filmul ilustrează convingător stereotipurile propagandistice ale epocii privind fasciştii italieni cei comici, germanii fanatici şi periculoşi, francezii corupţi, sensibili la plăceri, dar patrioţi, neînfricaţii luptători din rezistenţa europeană antifascistă. Personajul cinicului Rick, interpretat de Humphrey Bogart (1899-1957), simbolizează evoluţia americanilor de la neutralitatea politică la angajarea totală, care merge chiar până la sacrificiul de sine (renunţarea la marea iubire a vieţii sale). Foarte emoţionantă şi eficace propagandistic este scena în care, pentru contracararea cântecului german „Die Wacht am Rhein“ (De veghe la Rin), comandat de maiorul nazist Strasser, Victor Laszlo începe să intoneze „La Marseillaise“, toţi cei din barul de noapte solidarizându-se cu acesta, iar nemţii fiind astfel obligaţi să se retragă. Filmul nu le-a fost difuzat trupelor aliate din Africa de Nord, deoarece Oficiul pentru Informaţii de Război a considerat că unii militari francezi din trupele loiale regimului de la Vichy ar putea avea resentimente ori s-ar putea simţi ofensaţi, ceea ce era contrar politicii de atragere a acestora de partea Aliaţilor.
Spre deosebire de producţiile cinematografice comuniste de propagandă, filmele americane nu excelau în afişarea unor încrâncenări ideologice (deşi clişeele propagandistice erau omniprezente), respectau natura umană, slăbiciunile şi nevoile acesteia de eroism, umor, sentimente: Hollywoodul urmărea consecvent reţeta basmului cu Făt-Frumos care se luptă solitar şi neînfricat cu Zmeul Zmeilor, eventual chiar şi în absenţa Ilenei Cosânzeana, dar întotdeauna pentru fericirea sau salvarea semenilor săi. În aceeaşi perioadă, a Marelui Război pentru Apărarea Patriei şi a Războiului Rece, cinematografia sovietică nu a reuşit să producă niciun personaj suficient de charismatic şi convingător care să se lupte pe ecran cu imperialiştii cei vicleni şi perfizi, chiar dacă nu a dus lipsă nici de talente în cea de-a şaptea artă (actori, regizori, scriitori), nici de resurse materiale (Agitpropul sovietic oricum cheltuia sume imense în toată lumea) şi nici de surse de inspiraţie (Richard Sorge ar fi doar una dintre acestea). Dogma comunistă, barajele ideologice, ipocrizia moralei comuniste atârnau însă greu, blocând orice adiere de firesc, umor şi omenesc. În schimb, Occidentul „decadent“, intrat în „faza de descompunere“, a creat două personaje anticomuniste memorabile, care au înflăcărat minţile oamenilor şi au umplut buzunarele producătorilor: James Bond şi John Rambo.
Bond. James Bond. Spionul care a sedus lumea
Iniţial, James Bond a fost doar un personaj de roman poliţist exotic şi extrem de charismatic, apărut pe fundalul angoaselor atomice ale Războiului Rece, creat de britanicul Jan Flemming în 1953, pe baza unor experienţe personale acumulate ca agent britanic de legătură în SUA pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. O serie de actori cunoscuţi şi talentaţi – Sean Connery (1962-1967, 1971), George Lazenby (1969), Roger Moore (1973-1985), Timothy Dalton (1986-1993), Pierce Brosnan (1995-2002), Daniel Craig (2006, 2008, 2012) – au conferit personajului un farmec britanic aparte, făcându-l celebru în toată lumea.
Continuarea pe historia.ro
