Doamna Puran, cum a început activitatea Cinematecii?
Când s-a înfiinţat această activitate a cinematografului de arhivă i s-a căutat un nume; şi i s-a zis „Serile prietenilor filmului”. Dar nimeni nu i-a zis aşa! E greu să zici trei cuvinte! Unde te duci? Mă duc la „Serile prietenilor filmului”. Bucureştenii i-au zis mai simplu: „Prietenii filmului”. Asta s-a întâmplat la începuturi, când se folosea sala Vasile Alexandri a Teatrului „Ion Creangă”, din Piaţa Lahovari.
Din echipa care a iniţiat această activitate unicul supravieţuitor este Tudor Caranfil. Ceilalţi doi sunt Ion Popescu Gopo şi Dumitru Fernoagă; ultimul era atunci directorul Arhivei de Film. Ulterior, cei trei s-au certat îngrozitor, apropo de paternitate şi de cine a avut ideea. Fiecare a susţinut că el a fost cu ideea. Cred că fiecare a avut aportul său, dar sigur nu ştiu cine a fost primul. Cert este că Tudor Caranfil era în vremea aceea cronicarul de film al ziarului „Informaţia Bucureştiului”, o publicaţie cu mare influenţă şi bine văzută de autorităţi. Cred că era unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti şi numele său a cântărit când a apărut pe memoriu şi pe cererea de aprobare a unei asemenea acţiuni. Iar Gopo era Gopo! El era deja o autoritate. Dacă tot suntem la împărţirea meritelor, eu consider că probabil ideea a avut-o şeful meu, Dumitru Fernoagă. În primul rând, în anii ’60, existenţa unui cinematograf de arhivă nu era o idee originală. Şi şeful meu avusese ocazia să meargă în câteva ţări dimprejur, care îşi înfiinţaseră arhiva înaintea noastră, şi văzuse acolo cum stau lucrurile şi sigur că a vrut să facem şi noi un cinematograf de arhivă.
„Cum adică să se intre cu abonamente? Cum adică numai unii?”
Oricum, dincolo de războiul personal dintre ei, lupta pentru obţinerea aprobărilor pentru o asemenea acţiune a fost una dificilă. În anii care au urmat am resimţit-o şi noi, pentru că discuţii au existat din prima clipă: Cum adică să se intre cu abonamente? Cum adică numai unii? Tot timpul, până în decembrie 1989, am stat cu sabia asta deasupra capului. Mereu eram acuzaţi că tindem să devenim un club select, că întoarcem spatele maselor şi că suntem nişte snobi. De aceea greutatea numelor lor a contat; pentru că n-a fost uşor să se obţină aprobarea unei chestii care era totuşi selectivă. Pe de altă parte, nu se putea să nu se introducă un regim de abonamente, în funcţie de capacitatea sălii şi de cam câţi ar putea să intre.
Mai trebuie spus un lucru despre Cinemateca noastră: ea este doar un cinematograf. Nu are niciun film. Iar numele de Cinematecă a apărut mai târziu, când Dumitru Fernoagă i-a zis aşa. Motivul pentru care i s-a spus aşa este pentru că aici, în Bucureşti, nu i se putea da un nume propriu fără să iasă scântei. I-am spus atunci:Dar Cinematecă nu înseamnă tot Arhivă?, Nu-i nimic, cine ştie? – mi-a răspuns. De atunci în România cuvântul Cinematecă s-a placat pe înţelesul de cinematograf de arhivă.
Care este cel mai interesant lucru care v-a rămas în memorie din perioada cu pricina?
Nu îmi amintesc unde a fost difuzat primul film, dar următoarele au fost la sala Vasile Alecsandri. La început cred că a fost o chestie de test, pentru că au venit mulţi tovarăşi să vadă despre ce este vorba. Ce mi-a rămas în memorie este prima poiecţie de la Vasile Alecsandri. Primul film difuzat acolo a fost „La Strada” şi a fost precedat de un scurt documentar franţuzesc – „Naşterea Cinematografului”. „La Strada” era tradusă la microfon de doamna Adriana Bantaş, care traducea filme. Pentru că tovarăşii voiau totuşi să vadă şi filme care nu erau pentru uzul maselor nu se titrau filmele, ci aveau nevoie de traducător la microfon. Din acest motiv, la început, se traducea mult la microfon. Pentru celălalt film, „Naşterea Cinematografului”, îi scosesem la masa de montaj textul, îl tradusesem şi mă pregăteam să-l citesc. Caranfil însă a ţinut morţiş să citească şi el. Acesta e motivul pentru care îmi aduc aminte această proiecţie pentru că am făcut două exemplare şi stăteam în fosa amândoi, acolo fiind şi teatru, citind alternativ fiecare câte o frază.
„Prin lege, Arhiva Naţională de Filme, încă de la naştere, a fost răţuşca cea urâtă”
După câteva proiecţii ne-am mutat la sala Studio; pe vremea aceea se numea cinematograful Magheru. Dorinţa de a avea o sală proprie întotdeauna s-a lovit refuzuri. Aceasta, pentru că nu se putea să avem o proprietate şi să mai scoatem bani din ea. Prin lege, Arhiva Naţională de Filme, încă de la naştere, a fost răţuşca cea urâtă. Tot ce se încasa mergea la altcineva pentru că arhiva n-avea voie să aibă venituri. Ne-am luptat mult să îi convingem să ne lase să luăm noi banii şi să tipărim cu ei abonamente şi programele care se distribuiau gratuit o dată cu biletul. Printr-o întâmplare, la un moment dat, am reuşit să ajungem în sala de la Union şi să ne stabilizăm. Apoi a venit Sala Eforie şi am pierdut Union-ul.
Acesta a fost drumul sălilor. Tovarăşi de drum, adică tovarăşi care ne luau banii, au fost Asociaţia Cineaştilor (ulterior Uniunea Cineaştilor – n.r.) şi, pe urmă, Întreprinderea Cinematografică a Municipiului Bucureşti (ICMB). Se căutau modalităţi de ocolire a legii. De aceea aveam nevoie de o altă instituţie care avea dreptul să încaseze. Ei luau banii de la Cinematecă şi plăteau echipa tehnică şi tipărirea abonamentelor şi a programelor. Din acest motiv uneori programele au arătat îngrozitor (programul din anul 1973, de pildă – n.r.), când au fost scoase cu forţele proprii, sau au putut să arate altfel, mult mai bine, cu copertă (doamna ne arată un program din anul 1982, cu o fotografie pe copertă – n.r.), când am fost lăsaţi să ne mişcăm în costul biletelor şi al abonamentelor.
„Atunci aduceţi-mi un abonament de Cinematecă, doamnă, ce umblaţi cu cafea şi ţigări la mine?”
Intrarea s-a făcut de la început pe baza abonamentelor?
Da, sigur. La început de tot a existat o perioadă în care se putea intra doar pe baza biletului, dar ulterior spectatorii au fost rugaţi să cumpere cartonaşul acela.
Continuarea pe historia.ro
