În mijlocul Pacificului de Sud, la 3500 de kilometri vest de America de Sud, are loc o bătălie pentru identitatea şi statutul Insulei Paşetelui (numită şi Rapa Nui) – acea mică fâşie de pământ cunoscută pentru uriaşele statui din piatră. În ciuda locaţiei sale izolate – în mod ironic, şi din cauza moştenirii sale faimoase – populaţia locală, descendenţi ai sculptorilor statuilor, au devenit o minoritate pe propria lor insulă.
Atât de tulburaţi sunt indigenii de ceea ce ei consideră a fi o confiscare ilegală a pământului lor ancestral, că anul trecut s-au hotărât să ia problemele în propriile mâini şi au ocupat câteva clădiri de pe insulă. Cel puţin 25 de oameni au fost răniţi în luna decembrie a anului trecut, când Chile – ţara care deţine suveranitatea asupra insulei – a apelat la poliţie pentru a opri protestele. În 2011, Comisia Inter-Americană de Drepturile Omului, a avertizat Chile că trebuie să oprească folosirea puterii armate împotriva protestatarilor.
Un loc în care istoria începe în secolul al XIX-lea
Povestea Insulei Paştelui reuneşte într-un loc foarte mic diferite experienţe ale multor părţi din lumea non-europeană din secolele XIX-XX. Înainte de 1860, relaţia Insulei cu restul lumii era aproape non-existentă. În secolele precedente, nave comerciale din Europa şi Asia ajungeau aici doar temporar, din motive de aprovizionare, dar insula nu a cunoscutp o autoritate din exterior.
Însă la mii de kilometri depărtare, evenimente politice din America de Sud aveau să schimbe situaţia ferice a Insulei Paştelui. În 1855, în Peru a venit la putere un guvern progresist care a abolit sclavia. Deşi era o veste foarte bună din punctul de vedere al sclavilor, această lege a creat o lipsă acută de forţă de muncă, lipsă care i-a forţat pe inventivii antreprenori peruani să caute soluţii pentru a rezolva problema.
Soluţia pentru care aceştia au optat a fost să recruteze forţă de muncă ieftină din insulele polineziene. Însă metodele cinstite de recrutare nu au adus un număr suficient de muncitori, astfel că unii oameni de afaceri au decis să rezolve lucrurile prin răpirea polinezienilor. Cea mai apropiată sursă de muncitori polinezieni era Insula Paştelui, astfel că, în 1862, jumătate din populaţia insulei a fost răpită.
Această tentativă de a soluţiona lipsa forţei de muncă din Peru nu era numai ilegală, dar a fost şi un adevărat dezastru. Majoritatea celor răpiţi au murit în scurt timp din cauza unor boli de origine europeană sau sud-americană faţă de care nu aveau imunitate. În plus, când guvernul peruan a fost pus sub presiune internaţională din cauza reintroducerii ilegale a sclaviei, s-a insistat ca supravieţuitorii să fie înapoiaţi pe insulă. Din nefericire, unii dintre cei răpiţi contractaseră variolă din Peru, iar la întoarcerea lor au introdus boala pe insulă, iar o bună parte din populaţia rămasă a murit în urma unei epidemii.
Apoi, un francez, sprijinit de o companie pe jumătate europeană cu sediul în Polinezia Franceză, a început să râvnească la teritoriul populaţiei deja vulnerabile ale Insulei Paştelui. Înaintea lui, au ajuns aici misionari creştini care au venit cu o altă boală, tuberculoza, care a decimat populaţia.
Continuarea pe historia.ro
