Forța de invazie era reperzentată de așa-zisa brigadă 2506, formată în mare parte din cubanezi exilați în Statele Unite după venirea la putere a lui Fidel Castro, în urma răsturnării regimului pro-american al lui Fulgencio Batista y Zaldívar. Scopul era simplu: răsturnarea guvernului de stânga condus de Castro.
Invaziile dinspre mare nu erau noi în istoria cubaneză. Însuși Castro, care a plecat și el în exil pentru a se refugia de regimul lui Batista, urmase aceeași cale, în decembrie 1956, lansând o invazie cu doar 80 de oameni. La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1895, forțele lui José Martí, considerat părintele naționalismului cubanez, a invadat insula și a luptat trei ani împotriva autorităților coloniale spaniole. Acest al doilea război de independență (primul a avut loc între 1868 și 1878) s-a sfârșit cu intrarea Cubei sub control american, situație ce va dura 60 de ani.
În primele trei decenii ale secolului XX, americanii au intervenit de mai multe ori în zona Americii Centrale și în Caraibe, de cele mai multe ori pentru „restaurarea ordinii”. Promovarea intereselor americane în zonă a luat forme mai subtile în timpul lui Roosevelt, dar după Al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece, americanii au revenit la o politică fermă de intervenții. Aceasta a luat forma sprijinirii, mai mult sau puțin deschise, a rebelilor anticomuniști împotriva regimurilor pro-sovietice. Însă nu toate grupările antisovietice erau sprijinite, ci doar cele care promiteau să protejeze interesele Statelor Unite.
Cel mai cunoscut caz de o astfel de intervenție americană indirectă era Guatemala. În 1954, guvernul lui Jacobo Arbenz Guzmán a fost răsturnat în urma unui atac lansat din Honduras de către disidenții guatemalezi sprijiniți de CIA și aviația americană.
Istoricii nu s-au pus de acord asupra responsabilității susținătorilor lui Castro și a guvernului american (atât a Congresului, cât și a lui Eisenhower (1953-1961) privind deteriorarea relațiilor dintre SUA și Cuba după lovitura de stat a lui Castro. Această deteriorare a fost, în mod clar, previzibilă, iar Eisenhower și vicepreședintele său, Nixon, au ajuns, până în 1959, la concluzia că Fidel Castro trebuie înlăturat.
Naționalizările instituite de regimul său, care au afectat atât companiile private, cât și marile proprietăți funciare, i-au afectat nu doar pe cubanezii înstăriți, dar și pe americani (inclusiv pe mafioții din Chicago, Las Vegas, Miami etc). La un an după revoluție, americanii pierduseră deja proprietăți în valoare de 1 miliard de dolari din cauza naționalizărilor.
Statele Unite au reacționat prin amenințări privind limitarea sau chiar anularea clauzelor favorabile ale importului de zahăr din Cuba, în condițiile în care zahărul era cel mai important și profitabil produs de export. Acesta a fost doar unul dintre motivele pentru care guvernul cubanez a căutat să se reorienteze și să încheie acorduri comerciale cu blocul sovietic.
Pe parcursul anului 1960, relațiile economice și diplomatice dintre Cuba și Statele Unite s-au înrăutățit. Democrații, precum fostul președinte Truman și John F. Kennedy, candidat la viitoarele alegeri prezidențiale, îi acuzau pe Eisenhower și Nixon (candidatul republican) că sunt slabi în fața comunismului. Nu se știe exact cât anume a contat această critică sau opinia publică în decizia care avea să fie luată în martie 1960. Atunci, Eisenhower a autorizat CIA să antreneze și să echipeze refugiați cubanezi pentru organizarea unei contralovituri de stat, precum și pentru plănuirea unui asasinat împotriva lui Castro.
Directorul CIA era la vremea aceea Allen Dulles, fratele primului Secretar de Stat al lui Eisenhower, John Foster Dulles, care murise la scurtă vreme după victoria lui Castro. Frații Dulles colaboraseră cu succes în problema loviturii de stat din Guatemala; merită observat faptul că ambii frați aveau legături cu faimoasa companie United Fruit, ale cărei mari plantații din Guatemala erau ținte ale naționalizării.
Nu putem spune că operațiunea din Golful Porcilor era de la început sortită eșecului. Este însă clar că ea a avut câteva mari probleme: scopul ei, dincolo de cel general de răsturnare a lui Castro, era neclar, iar dificultățile la nivel birocratic, politic și militar au împiedicat buna planificare a invaziei.
Continuarea pe historia.ro
