Istorii ale orei exacte

Până în secolul al XIX-lea, românii erau prea puţin interesați de măsurarea exactă a timpului. În mod sigur, țăranii din tablourile lui Grigorescu nu aveau nevoie de cronometru. Viaţa se scurgea după regulile ei, iar numărarea secundelor, a minutelor și a orelor era un nonsens. Nimeni nu se grăbea. Lumea patriarhală cu parfumul zăpezilor de altădată părea greu de urnit din adormirea ei seculară. Totuși, ceva a sedus și vrăjit lumea de după 1800, care a redescoperit și a înțeles altfel timpul. Este vremea în care percepția se schimbă, iar oamenii sunt dresați în religia orei exacte. Acum, proverbiala expresie a lui Benjamin Franklin – „Timpul costă bani” – capătă viață, iar oamenii încep să se grăbească.

De ce s-a schimbat percepția asupra timpului? Cine e „vinovat”? Cum s-a ajuns la adoptarea orei naționale? Ce rol au avut Observatorul astronomic de la Greenwich și turnul Eiffel în acest proces? Cum măsurau românii timpul în secolul al XIX-lea? Dar europenii? Când s-a dat prima dată ora exactă la noi? A dăruit regele Carol I ceasuri miniștrilor săi? Citim toate aceste istorii inedite în cele ce urmează...

Istoriografia franceză, în speţă Şcoala de la Annales, şi-a obişnuit publicul să privească timpul din perspectiva duratelor lungi sau scurte ori prin prisma modului în care a fost perceput acesta de diferite generaţii şi categorii sociale de-a lungul istoriei, rezultând de aici un timp al nobilului, al negustorului, al ţăranului şi un timp al bisericii, al statului etc.

Aceste timpuri difereau şi erau raportate la obiectul muncii sau la viaţa de zi cu zi a categoriilor sociale ori a instituţiilor. Timpurilor claselor sociale şi structurilor instituţionale li se mai adaugă şi nenumăratele timpuri (în sensul de ore) locale, generate de faptul că răsăritul şi apusul soarelui nu erau vizibile concomitent între localităţile situate la distanţe geografice mai mari. Folosirea unor cadrane solare pentru determinarea timpului a condus, în mod natural, la diferenţe între orele indicate într-un oraş şi localităţile vecine. O caracteristică a epocii de la 1500-1830 a fost, de pildă, lipsa unor mecanisme centralizate (la scara teritoriilor naţionale) de măsurare a timpului, precum şi lipsa unor reguli unitare de potrivire a ceasornicelor şi orologiilor.

Generaţii întregi se stingeau fără să iasă din satele în care trăiau

Cum se reglau ceasurile dintr-o localitate anume? Răspunsul pare a ne fi dat de următoarea povestire: regele Franţei, Charles al V-lea (1364-1380), a fost cel care a ordonat ca orologiile bisericilor din Paris să fie reglate după cel al palatului regal, astfel încât tot oraşul să audă în acelaşi timp sunetele tuturor orologiilor. Adevărată sau nu, această întâmplare arată că soluţia reglării ceasornicelor locale s-a realizat prin raportarea la un reper, iar reglementările unitare la nivel naţional aveau să apară odată cu modernitatea. Un lucru e cert: pentru oamenii acelor vremuri măsurarea timpului nu conta; oricum, ei nu prea călătoreau şi generaţii întregi se stingeau fără să iasă din satele şi oraşele în care trăiau. Timpul se scurgea lent şi nu însemna bani, ci doar ceva nedefinit. El avea să devină important, ba chiar vital, spre jumătatea secolului al XIX-lea.

Pătrunderea instrumentelor mecanice de măsurat timpul se face greoi peste tot în lume – şi abia după 1880 ele devin accesibile unei părţi mai largi a populaţiei. Până atunci, ceasornicele erau un accesoriu exclusivist al regilor, domnitorilor şi înaltei aristocraţii, fiind purtate precum bijuteriile. În Ţara Românească, în secolul al XVI-lea, un astfel de ceas – construit de Peter Henlein şi supranumit „oul viu de la Nürnberg” – era deţinut de către domnitorul Mircea Ciobanul, acesta fiindu-i dăruit de către braşoveni în anul 1551. Încetul cu încetul, pe măsura răspândirii orologiilor în locurile publice şi a ceasornicelor în rândul populaţiei, obsesia orei, a indicării minutelor din zi începe să fie simţită în viaţa cotidiană, iar faptul a fost consemnat de numeroase documente redactate în ţările Europei de-a lungul drumului de la evul mediu spre modernitate.

Continuarea pe historia.ro