Un nou studiu despre apa existentă pe Lună scoate în evidență un dezechilibru major în distribuția acestei resurse în mantaua acestui corp ceresc și susține ipoteza formării companionului Terrei printr-un impact planetar devastator, scrie Science Alert.
Concret, o nouă analiză a eșantioanelor colectate de pe partea îndepărtată a Lunii arată că satelitul nostru natural are mai puțină apă în emisfera în permanență orientată în direcția opusă Pământului.
Suprafețele celor două emisfere lunare sunt foarte diferite una de cealaltă. Partea îndepărtată este plină de cratere, în timp ce partea apropiată este dominată de câmpii bazaltice mari și plate, create de o activitate vulcanică extinsă, dar care a încetat cu mult timp în urmă.
„Abundența apei în mantaua lunară oferă o perspectivă asupra modelelor de formare a Lunii printr-un impact gigantic și joacă un rol crucial în cristalizarea oceanului magmatic lunar și în magmatismul și vulcanismul de lungă durată ulterioare”, se spune în studiul condus de fizicienii Huicun He și Linxi Li de la Academia Chineză de Științe.
„Noile date despre mantaua din partea îndepărtată a Lunii oferă un punct de reper pentru estimarea abundenței apei din masa de silicați a Lunii, oferind constrângeri critice asupra ipotezei formării printr-un impact gigantic și a evoluției ulterioare a Lunii, pentru care rolul apei este central”, se precizează în cercetarea savanților chinezi.
Ce spune modelul clasic despre formarea Lunii
Cel mai bun model actual pentru formarea Lunii începe cu o coliziune gigantică, acum mai mult de 4,5 miliarde de ani. Un corp ceresc de mărimea lui Marte, numit „Theia”, s-a ciocnit de Pământ în timpul primei epoci a sistemului solar, aruncând în resturi care s-au concentrat pe orbita planetei noastre pentru a forma Luna.
Pentru o vreme, Luna produs un volum uriaș de magmă pe partea cea mai apropiată de Pământ, pentru a forma câmpiile bazaltice. Acest proces a avut loc în urmă cu aproximativ 3,9 până la 3,1 miliarde de ani. Absența relativă a câmpiilor de magmă pe partea îndepărtată a Lunii furnizează un contrast izbitor.
Scoarța lunară de pe emisfera opusă este mai subțire. Aceasta este o caracteristică asociată cu răcirea inegală, deoarece căldura de pe Pământ a menținut partea apropiată mai fierbinte.
Atunci când misiunea chineză Chang'e-6 a adus pe Pământ, în premieră, mostre de pe partea îndepărtată a Lunii, omenirea a avut în sfârșit materialul necesar pentru a studia compoziția chimică neuniformă a satelitului nostru natural.
Noile mostre de pe Lună confirmă prezența mai redusă a apei în partea îndepărtată
Studiile anterioare au arătat că distribuția apei în interiorul Lunii este destul de eterogenă, variind de la 1 la 200 de micrograme pe gram.
Apa provine în cea mai mare parte din regiunea numită Procellarum KREEP de pe partea îndepărtată a Lunii. Este o regiune bogată în potasiu, fosfor și minerale de pământuri rare.
Rezultatele noilor analize pe mostrele aduse din bazinul South Pole-Aitken au indicat o prezență redusă a apei: între 1 și 1,5 micrograme pe gram de rocă.
Este posibil să existe un alt motiv pentru această uscăciune relativă, în comparație cu partea apropiată de Pământ a Lunii. Bazinul Aitken acoperă un sfert din suprafața Lunii iar impactul care l-a produs e posibil să fi deplasat multă materie spre partea apropiată.
Datele obținute până acum pe baza noilor eșantioane sunt în concordanță cu dovezile pe care ne-am fi așteptat să le găsim în urma formării Lunii printr-un impact gigantic, conchide Science Alert.
