Percepția timpului de către copii este relativ puțin studiată. Învățarea de a vedea timpul prin ochii lor poate fi fundamentală pentru o experiență umană mai fericită.
Teresa McCormack, profesor de psihologie care studiază dezvoltarea cognitivă la Queen's University Belfast din Irlanda de Nord, consideră că tema copiilor și a timpului este extrem de puțin studiată, potrivit BBC.
Lucrările sale cercetează de mult timp dacă există ceva fundamental diferit în ceea ce privește procesele temporale la copii, cum ar fi un ceas intern care funcționează la o viteză diferită de cea a adulților. Dar există încă mai multe întrebări decât răspunsuri.
„Este ciudat că încă nu cunoaștem cu adevărat răspunsurile la întrebări precum când fac copiii o distincție adecvată între trecut și viitor, având în vedere că acest lucru pare să structureze întregul mod în care ne gândim la viața noastră ca adulți”, spune McCormack.
Citește și
Ea explică faptul că, deși nu avem o înțelegere clară a momentului în care copiii dobândesc simțul timpului liniar, știm că, de la o vârstă relativ fragedă, copiii par să fie sensibili la evenimentele de rutină, cum ar fi ora mesei și ora de culcare. Ea subliniază că acest lucru nu este același lucru cu simțul adult al timpului liniar.
„Vă puneți întrebarea în timp ce evenimentele au loc, sau retrospectiv?”
Spre deosebire de copii, adulții au capacitatea de a se gândi la puncte în timp independent de momentul în care are loc un eveniment, datorită cunoașterii sistemului convențional de ceas și calendar. Semantica joacă, de asemenea, un rol.
„Este nevoie de timp pentru ca copiii să devină de fapt utilizatori complet competenți ai limbajului temporal, folosind termeni precum înainte, după, mâine și ieri”, spune McCormack.
McCormack adaugă că înțelegerea noastră a trecerilor de timp se bazează și pe momentul în care oamenilor li se cere să facă aceste judecăți temporale. „Vă puneți întrebarea în timp ce evenimentele au loc, sau retrospectiv?”
Ea dă un exemplu la care mulți se vor raporta. „Timpul scurs de la nașterea copilului meu până când a plecat de acasă pare că a trecut într-o clipită. Dar în timpul în care ești implicat efectiv în creșterea copilului, o singură zi durează o eternitate.”
Studiile au arătat că evaluarea duratei și a vitezei de trecere a timpului se dezvoltă separat la oameni. Copiii mai mici de șase ani par capabili să înțeleagă cât de repede trece o lecție într-o clasă, de exemplu, dar judecata lor este legată mai mult de starea lor emoțională decât de durata reală. Aceste două elemente se reunesc într-o etapă ulterioară, când copiii înțeleg legătura dintre viteză și durată.
copi
Citește și
Apoi, există problema memoriei. Multe cercetări se concentrează pe modul în care experiența noastră cu privire la trecerea timpului depinde de modul în care creierul nostru stochează amintirile și captează experiențele. Acest lucru îl fascinează de mult pe Zoltán Nádasdy, profesor asociat de psihologie la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta.
„Când mergi la școală ai un program. Ziua ta este controlată în totalitate”
În 1987, pe când era student la Universitatea din Budapesta, Nádasdy și-a convins colegii să întreprindă un studiu de teren privind percepția timpului în rândul copiilor și adulților. El dorea să înțeleagă de ce timpul pare să se dilate atunci când are loc un accident, de exemplu.
Experimentul a fost simplu. Au arătat unor grupuri de copii și adulți două videoclipuri, ambele cu durata de un minut, și i-au întrebat care dintre ele li s-a părut cea mai lungă și care li s-a părut cea mai scurtă.
Peste trei decenii, Nádasdy și echipa sa au decis să repete experimentul. Un clip cu polițiști și tâlhari plin de acțiune și un videoclip relativ liniștit cu oameni care vâslesc pe un râu au fost arătate la trei grupe de vârstă înainte ca aceștia să fie rugați să evalueze durata cu ajutorul gesturilor mâinii. Rezultatul a fost același. „Copiilor de patru-cinci ani li s-a părut mai lung videoclipul plin de acțiune și mai scurt cel plictisitor. Pentru majoritatea adulților a fost invers.”
Ei au folosit gesturile mâinii pentru a înțelege dacă participanții percepeau timpul ca pe un flux orizontal, lucru care a fost evident în toate cele trei grupe de vârstă.
Citește și
Ceea ce arată experimentul, spune Nádasdy, este că, în absența unui organ senzorial pentru a prezice timpul, oamenii folosesc alte aproximări.
„Experiența noastră senzorială explicită a timpului este întotdeauna indirectă, ceea ce înseamnă că trebuie să ajungem la ceva care credem că se corelează cu timpul”, spune el. „Iar în psihologie acest lucru se numește euristică. Deci, pentru copii, la ce pot ajunge? Cât de mult pot vorbi despre asta”.
Acest proxy tinde să se schimbe odată ce copiii merg la școală, un loc unde încep să învețe despre conceptele de simultaneitate și timp absolut. „Nu ne dă senzația de timp, ci doar înlocuiește acele euristici cu altele. Când mergi la școală ai un program. Ziua ta este controlată în totalitate”.
Ce rol joacă îmbătrânirea în schimbarea percepției asupra timpului
Potrivit lui Adrian Bejan, profesor de inginerie mecanică la Universitatea Duke din Durham, Carolina de Nord, există, de asemenea, un grad de deteriorare fizică pe măsură ce îmbătrânim, care ar putea afecta, de asemenea, judecata noastră asupra timpului.
Acesta a încercat să explice enigma percepției noastre asupra timpului prin prisma unei teorii pe care a dezvoltat-o în 1996 cu privire la „fizica vieții” și care a devenit cunoscută sub numele de „legea constructală”.
„Cea mai mare sursă de intrare pentru creierul nostru este prin intermediul vederii, de la retină la creier”, spune Bejan.
„Prin nervul optic, creierul primește instantanee, precum cadrele unui film. Creierul se dezvoltă în copilărie și este obișnuit să primească o mulțime de astfel de capturi de ecran. La vârsta adultă, corpul este mult mai mare. Distanța de parcurs între retină și creier s-a dublat, căile de transmisie au devenit mai complexe, cu mai multe ramificații. Și în plus, odată cu vârsta, experimentăm degradare”.
Citește și
Acest lucru, spune el, înseamnă că rata la care primim „imagini mentale” din stimulii organelor noastre senzoriale scade odată cu vârsta. Acest lucru creează senzația de timp comprimat în mințile noastre, deoarece, în calitate de adulți, primim puține imagini mentale într-o unitate de timp de ceas, în comparație cu momentul în care suntem copii.
Studiile privind modificările neurodegenerative legate de vârstă sugerează că ar putea exista o asociere între declinul nervului optic și o încetinire a vitezei de procesare a informațiilor și a capacității memoriei de lucru. Însă este nevoie de mai multe studii pentru a înțelege pe deplin acest lucru.
