Înainte să o întâlnească pe Luiza, Mihai Șora a fost căsătorit vreme de 72 de ani cu Mariana Șora, regretata scriitoare alături de care are trei copii.
Luiza Palanciuc împărtășea aceleași pasiuni ca și soțul său și i-a fost aproape în ultimii săi ani de viață. Acesta o alinta "Aziul" și o menționa în postările sale de pe rețelele sociale.
"Iubirea, în formele ei cele mai diverse, este un lucru care trebuie să ne acompanieze viaţa de la început până la sfârşitul ei. Există în fiecare viaţă atâta lumină cât capacitate dai iubirii. Iubirea îmbrăţişează din capul locului întreaga lume", spunea filosoful într-una dintre postările sale.
"Am semnat la Starea Civilă cele mai frumoase autografe din viețile noastre de scriitori"
De asemenea, în anul 2017, cu ocazia aniversării lor, Mihai Șora a postat un mesaj care a emoționat, citând din Corinteni 13:1 celebra definiție a iubirii.
"În urmă cu trei ani, la Starea Civilă din sectorul 1 al orașului București, Luiza și cu mine semnam în condica de prezență, înconjurați de oameni dragi și inteligenți: – cele mai frumoase autografe din viețile noastre de scriitori.
Pentru că, dragi prieteni, știți bine (sau, dacă ați uitat, vă reamintim): Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr", a scris filosoful atunci.
Prima soție a lui Mihai Șora a fost și ea scriitoare. Mariana Șora a părăsit România la sfârșitul anilor '70. Aceasta a decedat la München, în Germania, în anul 2011, la vârsta de 94 de ani. Din această primă căsătorie, Mihai Șora are trei copii: Alexandra, Andrei și Tom.
Mihai Șora: "Iubirea este…Dacă ați căutat vreodată o definiție, iată"
"Iubirea este…Dacă ați căutat vreodată o definiție, iată:
în anul 1890, Robert Peary surprinde această scenă în timpul unei expediții în Groenlanda. Undeva, prin preajmă, trebuie să fi fost sania, câinii, ceilalți membri ai echipajului. Dar Peary și-a fixat obiectivul asupra acestui cuplu de inuiți, în timp ce domnul îi încălzea doamnei picioarele înghețate.", mai scria filosoful în altă postare
Portretul lui Mihai Șora, prin ochii iubitei lui, Luiza, în ziua în care filosoful a împlinit 100 de ani
"Multă vreme m-am mirat că majoritatea oamenilor care îl întâlnesc pe Mihai Șora, care îl vizitează, îi solicită interviuri, vor să se fotografieze cu el (după cum, în alte vremuri, strămoșii lor se fotografiau cu ursul), așadar: majoritatea aceasta – în mod sistematic și destul de obositor – îl întreabă mereu despre Cioran, despre Eliade, despre Ionesco și alții.
În loc să-l întrebe despre el însuși.
Nu am nici astăzi o dezlegare perfectă a acestui mister.
Desigur, Mihai Șora a străbătut un secol întreg: a fost bun prieten cu Cioran și cu Eliade, s-a zbenguit pe străzile Parisului cu Ionesco, a pus de-o mămăligă în atelierul lui Brâncuși,
a luat zece la cel mai teribil examen din timpul studenției lui bucureștene, la profesorul Nae Ionescu, – și l-a luat fără ca profesorul Nae Ionescu să-i pună vreo întrebare: „Dați-mi carnetul!“ a fost singura propoziție rostită în ziua examinării;
a audiat cursurile lui Paul Valéry la Collège de France, ale lui Jean Wahl, Étienne Gilson, Jean Laporte, Jacques Chevalier și ale altor gânditori remarcabili;
a trăit sub ocupația nazistă în Franța, unde se afla în perioada doctoratului, – și unde, fără îndoială, ar fi rămas pentru tot restul vieții dacă nu ar fi avut ideea de a reveni acasă, în 1948, după zece ani de absență, într-o excursie organizată de Frontul Național Român [niște comuniști mai spilcuiți, cu fluturi în cap și idealuri „neîntinate“], – excursie în urma căreia a fost sechestrat și obligat să rămână în România totalitară, din ordinul Anei Pauker.
Mihai Șora a pus țara la cale în salonul parizian al Elenei Văcărescu;
i-a strâns mâna lui George Enescu și l-au trecut fiorii, amintindu-și apoi de domnișoara Moldovan, profesoara de pian care îi dădea cu rigla peste degete dacă greșea o notă;
a stat cu sufletul la gură când, la Radio Londres, Generalul De Gaulle a pronunțat prima alocuțiune către poporul francez ocupat, în 18 iunie 1940;
a intrat în Rezistența franceză (în vreme ce Mariana Șora, prima soție, îl credea la bibliotecă, studiind cu sârg opera lui Pascal);
a publicat, în 1947, la editura Gallimard, cartea 'Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique', carte despre care cele mai strălucite minți ale vremii aceleia au spus și scris numai de bine [Étienne Gilson: „Un asemenea filosof se naște o dată la o sută de ani.“ Gilson nu avea cum să știe, așa că voi completa eu acum: „Și trăiește peste o sută de ani.“];
a refuzat cetățenia franceză (care i-a fost propusă imediat după apariția cărții la Gallimard), și a refuzat-o dintr-un fel de patriotism naiv, atașament față de originile lui bănățene și dor sfâșietor după Moșul lui din Feneriș, – bunicul patern;
a făcut trei copii (în care nu se regăsește)
și NU !, nu a avut nicio idilă cu Ana Pauker (cum spun câțiva nesăbuiți),
nu a dat niciodată mâna cu Ceaușescu, a fost urmărit de Securitate (din 1948 până în 1989, ceea ce face din el cel mai longeviv urmărit), a citit multe cărți, a scris (mai puține decât a citit),
a revărsat peste lume „Biblioteca Pentru Toți“, când să fii editor – în înțelesul deplin și autentic al cuvântului – era un act de curaj: „Ești nebun!“, i-au spus, în anii ’60, toți prietenii. „Cum crezi că o să te lase ăștia să publici așa ceva?“, iar „ăia“ l-au lăsat,
și așa a apărut Marcel Proust în limba română, în 80175 (optzeci de mii o sută șaptezeci și cinci) de exemplare broșate, pe când bolșevici semi-analfabeți erau la putere și cenzurau tot ce se publica;
a fost, după Revoluție, primul și singurul demnitar care și-a dat demisia la Mineriade, primul și singurul demnitar care s-a ridicat, în iunie 1990, din fotoliul generos pe care-l ocupa în Ministerul Învățământului, și a coborât până jos, până jos de tot, la nivelul solului, în Piața Universității, ca să vadă cu ochii lui ce se întâmplă cu studenții, de ce și de cine sunt bătuți și tratați inuman;
a fost singurul demnitar care, în zilele acelea tulburi din iunie 1990, s-a retras definitiv din politică: pentru că nu putea sta la aceeași masă cu politicienii vremii, nici nu putea fi cumpărat de unii sau de alții.
Mihai Șora a fost intelectualul care a dorit să publice, în 2008, o ediție a traducerilor lui din opera scriitorului francez de origine română Benjamin Fondane (B. Fundoianu) și care, mișelește, a fost împiedicat s-o facă [dar ediția lui va fi publicată, în cele din urmă, căci Dumnezeu este mare și bun, și scoate la iveală adevărul gol-goluț, iar efortul lui, astăzi neștiut de nimeni, va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-i bucure pe semenii săi].
"Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în fața lumii întregi (neauzitor de vorbe nedrepte), s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită"
Mihai Șora a fost bărbatul care, la 98 de ani, a avut tăria, în fața lumii întregi (neauzitor de vorbe nedrepte), s-o ceară în căsătorie pe femeia iubită, iar ea a spus „da“ [de fapt, ea a spus „DAAAAA“].
Mihai Șora a iubit, a iubit, a iubit. Mihai Șora iubește. Și nu a urât niciodată pe nimeni. Nu urăște.
Nici chiar pe cei care i-au schimbat cursul vieții, l-au persecutat, l-au batjocorit, l-au furat, l-au călcat în picioare, i-au scufundat corăbiile și i-au spulberat proiectele.
Da, Mihai Șora a trecut prin toate acestea și prin multe altele, în cei o sută de ani ai săi; a cunoscut mii de oameni, – unii mai interesanți, mai geniali, mai grozavi decât alții. Sau mai puțin grozavi, mai puțin geniali, mai urâți, mai urâței.
Dar Mihai Șora nu este „doar“ atât.
Mihai Șora este omul care primește pe oricine în casa lui, cu brațele deschise, – când nu sunt sparte țevile de la baie sau de la bucătărie și nu este inundat tot apartamentul 19 de la etajul 3 al blocului ponosit din strada Jules Michelet, numărul 15-17, în care locuiește din anii ’50.
"Omul care îi cântă iubitei cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite"
"Omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite"
Mihai Șora deschide ușa oricui, îi face oaspetelui o cafea la ibric, îl poftește în salon, pe canapeaua înfundată de atâtea așezări; apoi stă și ascultă, ascultă, ascultă…, ascultă tot ceea ce oaspetele are să-i spună despre el, despre sărăcia și nevoile și neamul lui. Și mulți s-au perindat, de-a lungul timpului: mai vorbăreți sau mai timizi, mai insolenți ori neșlefuiți, în căutarea unui maestru, a unui prieten, a unui sfat, a unei vorbe bune; mulți l-au iubit, unii l-au părăsit, alții l-au trădat.
Mihai Șora este omul care visează să ajungă sub cascada Niagara și „să-i cadă apa-n cap.“ [Și unde nu a ajuns până acum, pentru că nu are nici viză pentru Americi, nici dolari pentru avion.]
Mihai Șora este omul care îi cântă iubitei cântecelul cu ♫ lighida li domba logoda li hendri ♫, cum niciun om de pe Pământ nu i-a cântat vreodată unei iubite.
Mihai Șora a așteptat douăzeci de ani înainte să publice, în 1978, cartea 'Sarea pământului' pentru că nu voia să-și vadă textul cenzurat, manipulat, schimonosit în vreun fel de către comuniști.
Și Mihai Șora mai este omul care, atunci când a fost reeditată această carte, în anul 2006, și a văzut-o, în librăria Humanitas Din Fundul Curții, aruncată într-un coș de nuiele, pe jos, purtând eticheta reducerii de „3,5 lei“ lipită pe copertă, a zis: „E foarte bine c-au scos-o la reduceri; tinerii nu au bani de cărți, iar cartea asta este pentru ei; e bine și c-au aruncat-o în coș: tinerii sunt mai sprinteni, încă nu-i dor șalele, se pot apleca la pământ s-o ridice de-acolo. Iar cei în etate mai fac și ei puțin sport.“
Mihai Șora este fiul preotului ortodox Melentie și copilul care a visat să ajungă în Țara Sfântă; iar bunul Dumnezeu i-a îndeplinit visul: la 97 de ani.
Mihai Șora a umblat prin praful și printre ruinele de la Petra, pe pământul nabateenilor, a încălecat pe cal ori pe măgăruș în pustiul Iordaniei, la vârsta la care nu mulți oameni ajung să trăiască, iar alții cu greu fac față vicisitudinilor.
Mihai Șora este omul care poartă cămăși roșii pentru că roșul este culoarea vieții și pentru că Roșia Montană.
Mihai Șora este cetățeanul care, la 98 de ani, sărea în Piața Universității și striga: „Cine nu sare nu vrea schimbare“. Iar, la 99, suferea profund și în tăcere din cauza tragediei de la Colectiv.
Mihai Șora este omul care, atunci când primește o decorație la Palatul Cotroceni, rămâne așezat în timp ce se cântă imnului național: din solidaritate cu Domnul Neagu Djuvara, coetaneul său.
Mihai Șora „rabdă îndelung, este plin de bunătate, nu știe de pizmă, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune la socoteală răul“.
Mihai Șora „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr“.
Mihai Șora este o cumințenie a Pământului.
O cumințenie în carne și oase, pe care niciun Guvern din lume nu ar putea vreodată pune un preț, căci Mihai Șora este de neprețuit.
"Este iubitul meu și este soțul meu"
Mihai Șora este iubitul meu și este soțul meu.
Aș vrea să istorisesc aici un scurt episod petrecut zilele trecute la Muzeul Satului („Muzeul Domnului Gusti“, cum îi place lui să-l numească, unde mergem adesea).
Stătea așezat pe o bordură de piatră, cu fața spre lac, la marginea drumului care străbate Muzeul de la un capăt la altul. Eu, în picioare, strângeam trepiedul. La un moment dat, a trecut pe lângă noi o doamnă care l-a recunoscut și l-a întrebat:
„Ei, cât mai aveți pân’ la centenar?“ Mihai Șora nu a auzit întrebarea (nici nu a văzut-o pe doamna respectivă): era concentrat să cânte „din opinci“ [secvența o veți putea vedea în filmul „100“].
Așa că am răspuns eu, pentru ca întrebarea trecătoarei să nu rămână în aer. Doamna a replicat imediat: „Nu v-am întrebat pe dumneavoastră! Nu sunteți Mihai Șora!“
Doamna avea dreptate: nu sunt Mihai Șora. Nimeni nu este Mihai Șora. Mai mult decât atât: nimeni nu poate fi Mihai Șora.
Nu pentru că nu ar găsi, în el însuși, resurse pentru a fi Mihai Șora, ci pentru că suntem ființe distincte și irepetabile, și niciodată o ființă nu se va putea suprapune perfect peste o alta, peste felul de a fi al celeilalte. Îi va putea, la limită, împrumuta anumite trăsături, îi va putea calchia jocurile de limbaj, stilul vestimentar, anumite gesturi.
Dar nu va fi Celălalt.
"Fiecare gest pe care îl face, fiecare clipă a vieții lui este deplină: „rotundă“, ar spune el"
Mi-ar plăcea ca dumneavoastră, cei care veți privi filmul „100“ (și altele care au fost difuzate până astăzi sau care vor urma, de acum înainte) să-l priviți pe Mihai Șora pentru că este Mihai Șora. Nu altcineva. Nu altceva.
Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci înseamnă că filmele mele, cu toate limitele lor tehnice, cu toate neajunsurile lor de ordin material (cameră de filmat neprofesională), sunt filme izbutite.
Filmul „100“ ar putea avea 100, 200, 300, 1000 de minute.
Pentru că fiecare moment cu Mihai Șora mi se pare esențial, de neratat. Fiecare gest pe care îl face – de la cele mai simple, când își bea cafeaua, citește, desenează, vorbește la telefon cu un prieten, cântă ori savurează pricomigdale, până la cele mai elaborate și subtile, când tace sau formulează un gând, – fiecare clipă a vieții lui este deplină: „rotundă“, ar spune el. Trăită cu cea mai mare intensitate, cu toată făptura lui.
La mulți ani, iubitul meu! Să trăiești și să rămâi așa cum ești.
Peste câteva ore, îmi vor da lacrimile privind cum te străduiești să stingi cele o sută de lumânări (doar nu credeai că vei scăpa iute, suflând în cifra unu și în doi de zero).
Mă va podidi plânsul, însă nu mă va vedea nimeni, pentru că prietenii noștri se vor uita la tine, te vor încuraja să sufli mai cu nădejde (cum ai spune tu): „Mai cu nădejdeeeee…“. Iar eu mă voi ascunde în spatele camerei de filmat FDR-AX53.
E deja trecut de miezul nopții; tu stai în fața mea, la birou, desenezi și fredonezi melodia aceasta pentru care am răscolit tot youtubul ca să aflu cum se numește [și tot n-am aflat].
Îndată ce voi termina de scris și voi semna aceste rânduri, închid calculatorul și mergem să ne odihnim. Mâine ne așteaptă o zi grea. Iar pe tine, iubitul meu, pe tine te așteaptă un secol nou.
Luiza Palanciuc-Șora, București, 6 noiembrie 2016, ora 00:10"
A murit Mihai Șora. Filosoful român avea 106 ani | "Iubitule, ai fost fericire pură..."
A murit Mihai Șora. Anunțul a fost făcut chiar pe pagina de Facebook a filosofului, de către soția sa, Luiza Palanciuc.
"Iubitule, ai fost fericire pură: nu doar un om frumos, ci Frumusețea însăși, credința, nădejdea și dragostea, cum spune cuvântul apostolic.", a scris soția lui Mihai Șora, Luiza Palanciuc
"Și niciodată nu-ți voi fi îndeajuns de recunoscătoare pentru tot ce mi-ai dăruit timp de aproape două decenii. Tu m-ai scos de pe șinele destinului meu și m-ai legat ireversibil și armonios de al tău, cu o grație de care numai tu erai capabil și pe care nu mulți pământeni o pot cuprinde cu mintea sau cu inima.
Încă nu știu cum va arăta ziua de mâine, nici toate cele care vor urma. E dincolo de puterea mea de acceptare.
Unii oameni ar trebui să trăiască veșnic – nu numai în Rai, unde, negreșit, tu vei sta, ci și pe punctul acesta albastru, boțul de apă și humă care plutește în spațiu și pe care opt miliarde de alte făpturi omenești – dar niciuna ca tine – conviețuiesc, se ceartă sau se iubesc, se războiesc ori își sunt – unele, altora – sprijin.
E frig fără tine, iubitule. Aziul", a transmis aceasta.
