Istoria medicinei este plină de remedii care, privite prin prisma cunoștințelor actuale, par ciudate, greșite sau chiar macabre. O confuzie lingvistică între bitum și „mumie” a dus la popularizarea consumului de rămășițe umane în medicina europeană medievală, scrie Science Alert.
Între secolele al XII-lea și al XVII-lea, medicii europeni prescriau pulbere de mumie pentru a trata o varietate de afecțiuni, de la hemoragii interne și oase fracturate până la epilepsie și melancolie. Considerată un elixir puternic, încărcat cu forța vitală a strămoșilor, mumia era extrem de căutată, mai ales de clasele înstărite, și ocupa un loc important în farmacii.
Convingerea în eficiența mumiei își are rădăcinile în teoriile medicale dominante ale vremii. Una dintre acestea, cunoscută sub numele de „doctrina semnelor”, susținea că aspectul unei substanțe naturale indica afecțiunile pe care le putea vindeca. Astfel, carnea mumificată – conservată timp de secole – era considerată potrivită pentru tratarea putreziciunii, a rănilor și a deteriorării interne.
O altă teorie influentă era vitalismul, care presupunea că „forța vieții” putea fi transferată de la un trup – chiar și unul conservat – către un pacient viu.
De unde a pornit confuzia
La aceste concepții s-a adăugat fascinația Europei medievale pentru medicina arabo-islamică. Mari gânditori precum Avicenna au menționat în scrierile lor utilizarea terapeutică a bitumului – o substanță naturală vâscoasă, cunoscută sub numele de mūmiyā, folosită pentru tratarea rănilor.
În medicina tradițională arabă, mūmiyā se referea la acest bitum natural, folosit ca remediu pentru tratarea rănilor, infecțiilor sau altor afecțiuni. Bitumul avea proprietăți antiseptice și era considerat benefic pentru vindecarea pielii. Când scrierile medicilor arabi au fost traduse în Europa medievală, termenul mūmiyā a fost confundat cu mumiile egiptene, deoarece aceste trupuri îmbălsămate conțineau uneori bitum în procesul de conservare. Astfel, europenii au presupus că întregul corp mumificat avea proprietăți medicinale, nu doar bitumul, ceea ce a dus la apariția și răspândirea practicii de a consuma „mumia” sub formă de pulbere.
Această confuzie a dus la apariția unui comerț înfloritor cu rămășițe umane, provenite din morminte egiptene, dar și din surse mai recente – inclusiv cimitire și locuri de execuție.
Un remediu pentru toate: între epilepsie și tinerețe fără bătrânețe
Mumia era prescrisă pentru o listă impresionantă de afecțiuni: vindecarea rănilor, prevenirea infecțiilor, tratarea tuberculozei, accidentelor vasculare sau a stărilor de depresie. Se administra sub formă de pulbere sau amestecată în tincturi, iar unii credeau chiar că poate reda vitalitatea tinereții. Popularitatea sa era atât de mare încât a devenit un ingredient nelipsit în farmaciile medievale, alături de alte remedii obținute din corpul uman, precum craniul măcinat (cranium humanum) sau grăsimea umană distilată (axungia hominis).
Se credea că, cu cât rămășițele erau mai vechi, cu atât aveau o putere mai mare. Pe măsură ce cererea a depășit oferta de mumii autentice egiptene, negustorii au început să recurgă la surse mai accesibile, inclusiv la trupuri recente furate de pe eșafod.
Primele semne de îndoială și declinul unui „leac universal”
Deși larg răspândită, practica nu a fost scutită de critici. Începând cu secolul al XVI-lea, anumiți medici au pus sub semnul întrebării eficiența și etica utilizării mumiei. Printre aceștia s-a numărat și celebrul medic elvețian Paracelsus (1493–1541), care susținea că doar rămășițele umane proaspete ar avea valoare terapeutică, nu cele îmbălsămate de secole.
Odată cu dezvoltarea științelor medicale în secolele XVII–XVIII, încrederea în mumie s-a erodat. Avansurile în anatomie și patologie au făcut ca ideea vindecării prin țesuturi conservate să pară tot mai puțin credibilă. În același timp, percepția publică asupra rămășițelor umane s-a schimbat radical.
Odată cu apariția egiptologiei și interesul arheologic pentru mumiile egiptene, acestea au început să fie considerate artefacte istorice de valoare, nu produse farmaceutice. Consumul lor a devenit nu doar ineficient, ci și respingător.
Până la începutul secolului al XVIII-lea, mumia dispăruse aproape complet din practica medicală, fiind relegată la capitolul „istorii bizare” ale medicinei.
Declinul mumiei ilustrează felul în care medicina evoluează, renunțând treptat la tratamentele bazate pe superstiții în favoarea celor susținute de dovezi științifice. Cu toate acestea, dorința umană de a descoperi „esența vieții” nu a dispărut.
