"Între cei şase Patriarhi ai României observăm, fără dificultate, legătura lor cu Biserica, pe de-o parte, şi cu glia, pe de altă parte. Tatăl patriarhului Justin Moisescu a fost învăţător, la fel şi tatăl Patriarhului Daniel Ciobotea. Ceilalţi au fost truditori ai pământului, oameni apropiaţi Bisericii, doi dintre ei sfârşindu-şi zilele ca monahi (cum a fost cazul părinţilor patriarhului Nicodim Munteanu)." povestește Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, potrivit publicației Lumina.
"În ascultarea mea de Eclesiarh al Catedralei patriarhale i-am aşezat pe toţi părinţii patriarhilor în pomelnicul permanent al Maicii Bisericilor din România, ca o recunoştinţă pentru strădania lor, ca un semn al neuitării şi pomenirii noastre.
Gheorghe şi Domniţa Cristea, Vasile şi Mitrofana Munteanu – deveniţi monahul Varnava de la Neamţu şi monahia Veniamina de la Agapia, Lucreţia prezbitera, Elena şi Marin Ilie Marina, Ioan şi Maria Moisescu, Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, Alexie şi Stela Ciobotea sunt oameni care au însemnat atât de mult pentru familiile lor, pentru viaţa comunităţilor în care au trăit şi trudit, pentru Biserică şi Ţară, în general.
Voi pomeni în câteva cuvinte aspecte ale vieţuirii şi strădaniilor celor care i-au dat viaţă viitorului Patriarh al României, Daniel, născut în Dobreştii Banatului la sărbătoarea Sfântului Slăvitului Prooroc Ilie Tesviteanul, din anul mântuirii 1951.
"Părinţii celui de-al şaselea Patriarh al României au fost oameni smeriţi, evlavioşi, dăruitori de bucurie şi fapte bune pentru semenii lor"
Alexie Ciobotea (17.03.1915 – 25.09.1999) s-a născut la 17 martie (ziua Sfântului Alexie – omul lui Dumnezeu) în anul 1915 în satul Smadovicioara, comuna Secu, judeţul Dolj, într-o familie de ţărani înstărită, cu frică de Dumnezeu şi foarte buni gospodari.
Din copilărie deprinde disciplina muncii ajutându-şi părinţii la toate treburile de pe lângă casa unor oameni avuţi din acel ţinut.
Şcoala primară a urmat-o în sat, apoi în comună şi s-a remarcat în mod deosebit având preocupări intelectuale. Intuind aceste calităţi, părinţii l-au înscris la Şcoala Normală pentru învăţători de la Craiova.
În vremea aceea Şcoala Normală impunea o serie de discipline riguros însuşite, printre care învăţarea unei limbi străine, caligrafia, desenul, îndemânările manuale practice, pe lângă matematici şi limba şi literatura română. Cu alte cuvinte, la terminarea acestei şcoli, elevii posedau o cultură generală solidă, fiind pregătiţi pentru a-i lumina şi pe alţii, dar şi pentru a fi ei înşişi oameni de nădejde în societatea românească de atunci.
După numai câţiva ani de activitate ca învăţător, la vârsta de 26 de ani a fost înrolat pe front, în 1941, în cadrul Regimentului 94 de Infanterie, având gradul de sublocotenent. În acest răstimp a trecut prin cele mai grele momente din viaţă, când moartea îl pândea la tot pasul.
S-a întors de pe front în anul 1943, iar la terminarea războiului a fost decorat cu ordinul „Coroana României” cu Spadă şi Panglică de Virtute Militară, în grad de Cavaler, precum şi „Crucea de Fier Germană” clasa a II-a.
După terminarea războiului şi-a reluat activitatea de învăţător în judeţul Caraş-Severin, iar în anul 1945 s-a căsătorit cu Stela Brancu din satul Dobreşti, comuna Bara. Din căsătoria lui Alexie şi Stela au venit pe lume trei copii (Gheorghe, Floare şi Dan-Ilie – devenit mai târziu monahul Daniel) care s-au bucurat de părinţi credincioşi, harnici şi înţelepţi.
În cei 40 de ani de activitate didactică, învăţătorul Alexie a condus multe generaţii de copii spre bucuria ştiinţei de carte şi a înţelepciunii. Mulţi oameni din sat îşi amintesc că domnul învăţător „i-a învăţat să citească, să socotească, să cunoască bine tabla înmulţirii”.
Iubea în mod special munca intelectuală dar şi natura în general, munca pământului cu toate rânduielile ei. Găsea în acestea un echilibru, între activitatea intelectuală şi cea fizică, preţuind fiecare colţişor de pământ, care, prin muncă asiduă, putea să aducă roade îmbelşugate.
Era oarecum rezervat în a lăuda pe cineva la prima vedere, fiind adeptul unei discipline severe. Era foarte ordonat şi meticulos, harnic şi exigent, având o scriere caligrafică deosebită şi o preocupare permanentă pentru corectitudine gramaticală.
Cum aproape toată activitatea didactică şi-a desfăşurat-o în vremurile comunismului, când fiecare intelectual putea fi exclus din învăţământ, dacă se afla că frecventează slujbele Bisericii, Alexie Ciobotea mergea mai rar la biserică, dar se bucura că membrii familiei erau apropiaţi de tradiţia Bisericii şi de rânduielile de cult, în special de Sfânta Liturghie.
La 62 de ani a fost pensionat şi până la vârsta de 84 de ani, învăţătorul Alexie Ciobotea a rămas un practicant fidel al credinţei ortodoxe. La mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ l-a întâlnit pe părintele Protosinghel Varsanufie Lipan care i-a devenit duhovnic şi de atunci a purtat barbă până la sfârşitul vieţii. Postea, se spovedea, citea zilnic acatiste şi mai ales din Psaltire, nelipsind vreodată de la Sfânta Liturghie.
Cu o zi înainte de a trece din această viaţă i-a spus fiicei sale: „Mâine voi pleca la Domnul”
Dumnezeu, pe Care L-a iubit şi lăudat prin înmulţirea talanţilor primiţi, i-a făcut parte de un loc de veci în cimitirul mănăstirii Cernica, dar şi de o înmormântare frumoasă la care a participat şi vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, alături de mulţi clerici, monahi şi toţi cei apropiaţi care l-au iubit şi preţuit.
La slujba de înmormântare Patriarhul Teoctist a spus printre altele:
„Conducem acum, în această străveche mănăstire din Muntenia, pe unul dintre credincioşii Bisericii noastre hărăzit de Dumnezeu să dea Bisericii un arhipăstor şi hărăzit de Dumnezeu să-şi ducă o viaţă curată, neprihănită şi bineplăcută Domnului, spre a fi apoi călător pe drumul învierii sale prin această mănăstire.
Sunt emoţionat şi împărtăşesc emoţiile Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Daniel şi ale familiei pentru această rupere firească, pentru această trecere hărăzită de Dumnezeu, de pe pământ la cer a fiinţei iubite.
Prin tatăl Înaltpreasfinţitului Mitropolit Daniel vedem simbolul tatălui fiecăruia dintre noi, pentru că fiecare avem un tată şi o mamă şi un Tată ceresc. Şi, nu se poate ca această firească rupere dintre materie şi suflet să nu producă durere, dar o durere împărtăşită de oricine, pe orice treaptă s-ar găsi.
Atunci când rămâi fără tatăl cel pământesc, simţi o durere, simţi o întristare. Dumnezeu şi Sfânta Biserică au rânduit ca această întristare trecătoare a noastră să se transforme în bucuria Învierii prin această slăvită şi neîntrecută în frumuseţe slujbă, care este slujba înmormântării, slujba care petrece în mod atât de triumfal pe cel care a apucat calea vieţii celei veşnice. Din rândul tuturor, face parte fratele şi părintele nostru, a celor mai tineri şi a celor mai vârstnici. Prin această trecere, un tată îşi încoronează viaţa pământească şi devine apoi chematul lui Dumnezeu dincolo. Cu toţii, în aceste clipe, după spusele Sfântului slăvitului Apostol Pavel împărtăşim întristarea familiei Înalt Preasfinţitului Daniel, dar în acelaşi timp trăim bucuria primelor momente ale trecerii la cele veşnice într-un mod atât de frumos, cum numai Sfinţii Părinţi au ştiut să tălmăcească prin tipicul slujbei înmormântării, prin cântările ei şi datinile care au rămas.”
Mama Patriarhului Daniel a fost nevoită să intre în C.A.P., pierzând tot pământul moştenit de la părinţi
Stela Ciobotea – (17.11.1920 – 28.05.1975) s-a născut la 17 noiembrie 1920 în satul Dobreşti, comuna Bara şi era singura fiică între cei doi fraţi ai săi, Gheorghe şi Ioan Brancu. Ea a venit pe lume într-o familie înstărită de oameni gospodari. Până la nouă ani copilăria i-a fost lipsită de griji şi a trăit în bucuria unei familii iubitoare şi harnice. La vârsta de nouă ani a rămas orfană de mamă şi acest lucru o marchează pentru tot restul vieţii. Deşi a fost ajutată de rude, multe dintre grijile casnice apăsau mai ales pe umerii ei. La vârsta adolescenţei a început războiul în care şi-a pierdut ambii fraţi. La scurt timp şi-a pierdut şi tatăl, căci suferinţa morţii celor doi fii i-a grăbit sfârşitul. La vârsta de 22 de ani a rămas fără niciunul dintre membrii familiei.
Ajutată de rude şi mai ales după căsătoria cu Alexie Ciobotea viaţa a reintrat în normal iar grija pentru creşterea şi educarea copiilor a fost preocuparea ei de căpătâi. Au urmat anii grei de comunism, când a fost nevoită să intre în C.A.P., pierzând tot pământul moştenit de la părinţi, cum s-a întâmplat în aproape toate zonele ţării. Au fost zile grele pentru majoritatea sătenilor, unii suportând foarte greu toate schimbările sociale brutale.
Timp de câţiva ani, în care a refuzat intrarea în C.A.P., soţul ei, învăţătorul Alexie Ciobotea, a fost exclus din învăţământ. Ani grei pentru părinţi şi copii…
Dumnezeu a fost singura lor nădejde, iar alinarea se afla în rugăciuni. Deşi, nu absolvise decât clasele primare în satul natal, Stela ştia că dincolo de puterile lumeşti, de toate prefacerile sociale ale vremii, există puterea lui Dumnezeu pe care ea se bizuia. Acest lucru o făcea mai dârză şi o apropia tot mai mult de Biserică. Întrucât satul Dobreşti n-a avut întotdeauna un preot stabil, ci acesta venea din alte sate, ea îl găzduia cu bucurie când acesta venea din ajun, pentru a săvârşi a doua zi Sfânta Liturghie, duminica ori la marile sărbători. Aşa, în casa familiei Ciobotea, au poposit toţi preoţii care au slujit în bisericuţa cu hramul „Cuvioasa Parascheva„, între aceştia numărându-se Ieromonahii Ieronim Stoican şi Ioan-Ilarion Neagoe.
Stela Ciobotea mergea în fiecare an în pelerinaje de Sfântul Ilie (20 iulie), la mănăstirea „Izvorul Miron” de la Româneşti, lângă Făget, apoi de Sfânta Maria (15 august), de Adormirea Maicii Domnului, la mănăstirea Lipova, iar aceste călătorii le făcea cu piciorul. Familia pleca la răsăritul soarelui şi ajungea odată cu lăsarea serii la slujbele mănăstireşti.
Fiul cel mic, Dan-Ilie, îşi aminteşte adeseori că el şi alţi copii se odihneau în căruţă, printre scoarţe frumos ţesute aşezate peste fânul de curând cosit, iar mama se ostenea mult, străbătând întregul drum în stare de post total.
Pelerinajul se derula cu rugăciune şi post, cântând împreună cu ceilalţi pelerini, pricesne închinate Maicii Domnului. Oamenii iubeau mersul pe jos; era o jertfă închinată Celei mai înalte decât Cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui.
Evlavia doamnei Stela Ciobotea a influenţat mult copilăria copiilor, în special a celui mai mic, Dan-Ilie, devenit peste ani monahul şi arhiereul Daniel
Înzestrat cu inteligenţă nativă şi interesat de toate materiile sistemului de învăţământ, copilul Dan-Ilie, a înţeles şi a simţit prin dragostea şi jertfa mamei sale că Dumnezeu este mai presus de ştiinţă şi de filosofie, este Viaţă, Adevăr şi Iubire.
Acest adevăr l-a făcut ca la terminarea liceului „Coriolan Brediceanu” din Lugoj să urmeze Facultatea de Teologie din Sibiu unde mama i-a îndrumat paşii şi s-a bucurat că a intrat primul dintre toţi candidaţii prezenţi la examen.
Cu toate că a trăit doar 55 de ani, viaţa ei a fost mereu legată de Biserică şi toate realizările le considera ca fiind împlinite cu ajutorul şi purtarea de grijă ale lui Dumnezeu. Căuta pacea cu toţi oamenii din sat şi ajuta adesea pe cei nevoiaşi şi, mai ales, îi sfătuia să nu lipsească de la Sfânta Liturghie.
Aceasta a fost, pe scurt, istorisirea vieţii părinţilor Alexie şi Stela Ciobotea, modele pentru copiii lor, pentru sătenii satului Dobreşti şi ai comunei Bara, imagini fericite ale oamenilor de altădată care au înţeles viaţa ca fiind un dar de la Dumnezeu care trebuie cultivat în credinţă, nădejde şi iubire.
Azi casa părintească din Dobreşti a devenit casă de oaspeţi a unei mănăstiri noi, iar fosta şcoală a devenit trapeză pentru pelerini. În satul Dobreşti sunt acum mai puţini locuitori decât altădată, dar mai multe rugăciuni zilnice, graţie monahilor de la Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva„.
