Pe marginea drumului stă o fetiță firavă. Are două codițe împletite. Îmi zâmbește și îmi face cu mâna. Îi răspund la salut în același mod. La câțiva metri, de pe partea opusă a drumului, văd doi băieței. Le fac și lor cu mâna. Numai că, de data aceasta, ei nu îmi răspund cu zâmbete, ci își duc mâinile la guri și își lovesc ușor buzele.
Șoseaua către Viscri este asfaltată, însă asfaltul nu mai este de multă vreme la locul lui. A fost înlocuit de gropi de dimensiuni considerabile, ce pot fi cucerite cu ușurință de un 4X4. Cu o mașină normală, însă, drumul poate fi parcurs numai în prima sau a doua viteză. Și cu foarte multă grijă. Și răbdare. Dar peisajul este minunat, merită riscul unui schimb de bucșe.
Mă opresc să fac câteva fotografii. Mașina este înconjurată instantaneu de copii. Cel mai mic avea probabil 3-4 ani și cel mai mare vreo 12-13 ani. Toți își duceau degetele către guri și spuneau în cor “bobo”.
-Din păcate nu am bobo la mine, îi spun fetiței care își sprijinea mânuțele murdare și neîngrijite de mașină.
-Nu am părinți, mama și tata au murit.
-Și cine te crește?
-Fratele mai mare.
-Câți ani are fratele mai mare?
-60 de ani.
Zâmbesc.
-De ce mă minți? Nu trebuie să mă minți...
Tace.
-Spuneți-mi, aveți vreun magazin prin sat?
Fețele li s-au înseninat. Apoi le-am mai pus o întrebare:
-Știți că sunteți vecini cu Prințul Charles?
Din nou tăcere și nedumerire.
De ce am scris lucrurile acestea aparent banale? Pentru că trebuie să aveți bomboane la voi când vă duceți în Viscri. Pentru că nu este naiv sau prostesc să crezi că oamenii pot face lumea mai bună. Pentru că ocrotirea oamenilor, indiferent de etnia lor, este un element esențial în conservarea identității culturale.
