În 1999, la zece ani după moartea lui Joan, fiica ei în vârstă de 29 de ani, Karin, a redactat scrisoarea impresionantă de mai jos.
Karin este autoarea unui roman bazat pe această experienţă, intitulat „Ce învaţă fetele” (What girls learn) şi publicat în 1998.
"Dragă mamă,
La ce oră m-am născut?
Când am mers prima oară?
Care a fost primul cuvânt pe care l-am rostit?
Corpul meu a început să semene cu al tău. Deodată, te văd în mine. Am foarte multe întrebări. Caut răspunsurile în aer. Ascult să-ţi aud vocea. Anticipez. Încerc să găsesc sens în exemplul vieţii tale. Îmi imaginez ceea ce ai fi putut să spui sau să faci. Câteodată aud răspunsuri în ecoul absenţei tale. Mă îndrept către anumite femei pentru sfaturi. Dar sfaturile astea din vin afară. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le ştiu.
Care au fost secretele tale?
Care a fost sursa puterii tale?
Când ai aflat că o să mori?
Îmi doresc să fi fost mai atentă. M-ai învăţat lucrurile cele mai importante la începutul vieţii – cum să trăiesc, cum să iubesc şi cum să-mi imaginez. Totuşi, lucrurile cotidiene sunt provocatoare. Păşesc cu nesiguranţă într-o lume e regulilor şi a etichetelor, fără să ştiu la ce să mă aştept în foarte multe situaţii. Îmi lipseşte siguranţa. Deciziile şi despărţirile sunt grele. La fel şi petrecerile. Sărbătorile şi ceremoniile. Lucrurile mărunte devin simbolice. Toate obiectele contează – puloverul ăla mâncat de molii, acele poze. Dintr-o dată, îmi pasă chiar şi de tacămurile tale din argint. Mintea mea este un album de oportunităţi ratate. Pierderea ta persistă.
Te plăceai?
Care a fost marea ta dragoste?
Care a fost cea mai mare frică a ta?
În săptămânile de dinaintea morţii tale, am ştiut să pun întrebări. La 19 ani, aveam nevoie să ştiu care erau speranţele tale pentru mine. Pe patul morţii, ai spui că înţelegi dragostea mea pentru femei, dar ai sugerat că te-ai fi şi opus ei. În absenţa ta, a trebuit să-mi imaginez că m-ai fi acceptat.
Am făcut alegeri cu care poate nu ai fi fost de acord. Şi situaţia asta este mai grea decât dacă ai fost lângă mine să-mi spui că nu eşti de acord. Mişcările mele nu au autoritate. Ezitarea mă face să mă întreb:
Te-ai îndoit vreodată de mine?
M-ai fi acceptat?
Ce îţi doreai pentru mine?
Ştiu că alegerile politice te speriau. Stilul tău era să faci lucrurile să arate bine pe exterior, să negi anumite sentimente, să ştergi acţiunile neplăcute. De la moartea ta, am scos la lumină multe dintre lucrurile pe care tu ai dorit să le ţii ascunse. Nu mai pot să ţin secrete de familie pentru tine. Am căutat informaţii despre viaţa ta. Fiecare scrisoare pe care am găsit-o a fost crucială pentru dorinţa mea de a te înţelege. Am aflat de legături amoroase, abuz, toate lucrurile pe care nu voiai să le ştiu. Cu toate acestea, ele explică piesele lipsă din memoria mea şi îţi rotunjesc umanitatea.
Ce visai să fii?
Ai trăit vreodată singură?
De ce ai divorţat?
Credeai în Dumnezeu?
Un singur lucru încă mă bântuie. Când te-am întrebat cum e să fi mamă, mi-ai spus că copiii nu au nevoie de cât ai dat tu. „80% este probabil suficient”. Am fost şocată de cuvintele tale. Ai regretat oare că mi te-ai dăruit atât de mult? Acum, acele cuvinte îmi par un dar. Un model de mamă, mai presus de propriul tău exemplu. Să devin mamă e ceva ce mă preocupă. Am auzit des că să dai naştere cuiva e ca şi cum ai renaşte tu însuţi. (...)
Care au fost ultimele tale cuvinte?
Erai mândră?
Erai împăcată?
Cum este să mori?
Cât de speriată trebuie să fi fost, cârând pe umeri singură povara bolii. Nivelul izolării tale rămâne un mister pentru mine. În viaţa mea, am încercat să cer ajutorul oamenilor şi să-i las pe alţii în viaţa mea. Mi-e teamă de pierdere mai mult decât orice. Îmi pornesc calculatorul. Inventez lucruri. Spun adevărul. Munca mea înseamnă comunicaţie. Toate aceste întrebări mă împing către căutare, din ce în ce mai puţin de răspunsuri, şi din ce în ce mai mult de sine.
Cu dragoste,
Karin”
