"În luna august, am fost acasă la un băieţel de 4 ani, pentru a-l transporta la centrul de îngrijire. Cunoşteam locul bine. Mai fusesem acolo ca să-i iau alţi membri ai familiei care, în cele din urmă, au murit. El era ultimul supravieţuitor din familie.
Nu l-am luat mai devreme pentru că nu prezenta simptome, dar îi rugasem pe vecinii lui să îl supravegheze şi să mă sune dacă se îmbolnăveşte.
La o zi după ce i-am luat pe tatăl, bunica şi pe fraţii lui, am primit apelul. Am condus până la casa lui şi l-am găsit pe băiat într-o baltă de vomă. L-am luat în braţe. În timp ce îl căram la ambulanţă, a vomitat pe pieptul meu. Costumul pe care îl purtam nu era etanş. Tot ce voiam era să-l duc cât mai repede pe copil la centrul Medecins Sans Frontiere.
Sâmbăta următoare, am făcut febră. Am luat nişte medicamente, dar am văzut că febra nu scade. Le-am spus alor mei să nu se apropie de mine şi, în ziua următoare, m-am dus la centrul de îngrijire a bolnavilor cu Ebola ca să fac testul.
Ştiam că, până la urmă, o să contractez virusul. Foarte multe infirmiere şi doctori s-au îmbolnăvit şi au murit, chiar dacă au fost cât de poate de precauţi.
Am cărat atât de mulţi pacienţi cu ambulanţa mea şi am văzut atâţia oameni murind în braţele mele! Eram îngrozit, dar m-am rugat şi Dumnezeu nu a lăsat frica să mă acapareze.
Nu vreţi să ştiţi cum este să ai Ebola. Dacă nu ai un psihic puternic şi dacă Dumnezeu nu este de partea ta, ai toate şansele să cedezi înainte de a fi măcar tratat, pentru că durerea este intensă. Nu ai poftă de mâncare şi organismul nu reţine nicio substanţă nutritivă. Vomiţi mult, eşti deshidratat - apoi urmează diareea. Este groaznic, te devastează. Te face să vrei să renunţi la viaţă.
Tot ce îmi doream în acele momente era să fiu îngrijit, să se uite cineva la mine, să îmi arate cineva dragoste. Şi am avut parte de toate aceste lucruri din partea medicilor şi infirmierilor care m-au tratat.
Am stat în centrul de îngrijire două săptămâni. În acelaşi cort cu mine, un bebeluş de două luni a murit. Şi am ascultat cum o femeie a plâns până a murit. Băieţelul de la care am luat boala era şi el acolo, dar a supravieţuit.
Nu ştiu de ce am supravieţuit. Poate datorită credinţei în Dumnezeu, sau pentru că am primit tratamentul la timp. Slavă Domnului că familia mea nu m-a stigmatizat! Erau speriaţi - fratele şi mama mea - dar nu şi-au întors niciodată spatele la mine. La fel a făcut şi şeful meu. Toţi mi-au dat curaj.
Vreau ca oamenii să ştie că Ebola nu înseamnă neapărat o sentinţă la moarte şi că cei infectaţi pot supravieţui.
M-am întors la activitatea mea, la începutul lunii decembrie. Acum am o oarecare imunitate, dar tot port costumul de protecţie.
Am fost întotdeauna grijuliu cu pacienţii mei şi experienţa prin care am trecut m-a făcut să-mi dublez eforturile. Acum vorbesc cu ei în ambulanţă, ca să le dau speranţă. Le spun : “Uite, nu o să mori, te ducem în centrul de îngrijire. Nu uita să asculţi toate sfaturile medicilor şi să-ţi iei toate medicamentele. Vei fi bine, te vei duce înapoi la familia ta”.
În februarie, înainte de izbucnirea epidemiei de Ebola, transportam cu ambulanţa femei însărcinate, victime ale accidentelor şi pacienţi cu hipertensiune.
Acum, echipajele de pe ambulanţă muncesc 24 de ore pe zi. Când oamenii mor, trebuie să ajungi în toate colţurile oraşului. Este greu, volumul de muncă este de trei ori mai mare şi nu avem suficiente ambulanţe.
Recent, am transportat 11 oameni din zona Omega. Toţi au murit. Câteodată mă cuprinde tristeţea- când mă uit la cineva şi ştiu că o să moară. Câteodată îmi vine să renunţ.
Cam toţi prietenii mei mă evită din cauza jobului meu. Mai sunt câţiva care vorbesc cu mine la telefon, dar nu mă mai vizitează.
Reacţiile oamenilor din comunitate sunt variate. Sunt persoane care vor să vadă cum arată costumul de protecţie, însă altele opun rezistenţă atunci când vrem să-i ducem în centrele de îngrijire. Şi trebuie să fii foarte atent, pentru că acel costum nu-ţi permite să te mişti rapid şi să te aperi.
La un moment dat, într-o suburbie din Montserrado, în timp ce urcam în ambulanţă un bărbat şi o bătrână, mai mulţi tineri ne-au înconjurat. Au început să ţipe la noi. Ne spuneau să le lăsăm fratele în pace. „Dacă îl luaţi, o să vă batem şi o să vă distrugem ambulanţa”, ne spuneau ei. Şi se vedea că vorbesc serios. Colegul meu şi cu mine am reuşit în cele din urmă să plecăm de acolo, dar ne-a fost imposibil să-i luăm pe pacienţi.
Bolnavilor le este frică. Unii dintre ei doar plâng. Plâng din cauza durerii, dar şi din cauză că familiile lor i-au părăsit. Îmi amintesc de o femeie de 70 de ani. Când am ajuns la casa ei, era singură în acel apartament de patru camere - copilul îi murise, la fel şi soţul. Era singură şi tremura. Am văzut moartea în ochii ei. Colegul meu şi cu mine am urcat-o în ambulanţă. Am aflat mai tâziu că a supravieţuit - de fapt, nici nu avea Ebola.
Le spun oamenilor să nu le întoarcă spatele celor bolnavi. Să îi pună într-o încăpere izolată şi să-i încurajeze, să le dea apă şi hrană cu ajutorul unui băţ. Le spun să spună: “Uite mamă sau tată, stai în camera ta. Nu pot veni lângă tine, nu te pot atinge, dar o să am grijă de tine până vin ajutoarele”.
Când am fost bolnav, familia mea a fost stigmatizată. Nu cred că acesta este modul în care trebuie să luptăm cu boala. Acesta este motivul pentru care oamenii ascund faptul că sunt bolnavi şi mor înainte să poată fi ajutaţi şi duşi în centrele de tratament.
Ne luptăm cu un inamic despre care nu ştim foarte multe lucruri. În timpul războiului civil, dacă auzeai să vine inamicul, puteai să-ţi aduni câteva lucruri şi să pleci. Puteai să vezi gloanţele care „zburau”, puteai să vezi oamenii cu arme care umblau pe străzi.
Dar Ebola este invizibilă şi nu avem cum să ştim când va avea loc următorul atac. Pur şi simplu te loveşte şi aia e”.
Citiţi şi:
De ce îmi risc viaţa ca să îi ajut pe bolnavii de Ebola
