Recent, am ascultat o conversaţie pe care am purtat-o în urmă cu şase ani. Era o discuţie pe care am purtat-o într-un bar aglomerat cu prietenul meu Mark. Motivul pentru care am această înregistrare este că purtam un reportofon ascuns după mine şi înregistram tot. Mark era unul dintre puţinii oameni care ştiau despre obsesia asta ascunsă a mea şi nu era de acord cu ea.
Mark: Nu mi-e teamă că o să zic ceva greşit şi că o să regret mai târziu. Dar viaţa e trecătoare.
Eu: Pai şi asta nu te face să vrei să-ţi înregistrezi toate momentele din viaţă?
Mark: Nu, îmi pace că viaţa a trecătoare. Posteritatea e bună în doze mici.
Lăsaţi-mă să vă explic de ce făceam acele înregistrări. Totul a început când aveam 23 de ani. Vroiam să fiu jurnalist de radio. În acel moment al vieţii fusesem dat afară de la facultate, îmi câştigam existenţa livrând pizza într-un oraş din Colorado şi eram nefericit. Am auzit o poveste la radio despre un scriitor numit Scott Carrier, care călătorea prin SUA şi intervieva schizofrenici. A avut un efect profund asupra mea. A fost ca şi cum nimic nu mai conta şi nu mai puteam auzi decât o singură voce care îmi vorbea mereu.
Totul părea destul de simplu la prima vedere. Tot ce trebuia să fac era să cumpăr un reportofon, să fac nişte înregistrări, să produc primul meu articol, să-l dau cuiva de la radio să-l asculte şi să primesc un job pentru asta.
Problema mare era că (şi am descoperit foarte repede asta) eram îngrozit de ideea de a intervieva oameni. Mi-era teamă că articolul meu va fi nasol şi că radioul, în loc să fie salvarea mea, se va transforma în marele eşec al vieţii mele. În loc să-mi depăşesc teama de a vorbi cu străinii şi de a face interviuri, am decis să port cu mine un reportofon ascuns tot timpul, sub cămaşă. Timp de trei ani mi-am înregistrat viaţa în secret.
În mod incredibil, în prima noapte când am purtat microfonul, cineva a deschis focul în barul în care eram. A fost un început cu adevărat dramatic.
Planul meu era să înregistrez o perioadă scurtă de timp, până când aveam suficient material să fac articolul . Dar timp de trei ani, ceva m-a împiedicat să stau jos şi să învăţ să editez înregistrările şi să produc articolul. Înregistrarea a devenit o obsesie şi nu mă puteam opri. (...)
La începutul acestui an, am început să lucrez la un articol despre înregistrări pentru un radio al CBS din Canada. Am început să-i sun pe oamenii pe care i-am înregistrat de-a lungul vremii. (...) Unul dintre aceşti oameni era căpitanul unei nave pe care am lucrat în Alaska. Era căpitanul tipic cu barbă albă, lucra în marină de peste 40 de ani. Credeam că o să înceapă să ţipe la mine însă, după o pauză lungă, a spus: “Nu am folosit limbaj vulgar, nu?”. În mod ciudat, nici unul dintre oamenii cărora le-am dat telefon nu a fost supărat pe mine. (...)
Mark a avut dreptate despre faptul că posteritatea e bună în doze mici. Încep să înţeleg lucrul ăsta. Când cotrobăiam prin orele de înregistrări ale vieţii mele plictisitoare am realizat lucrul ăsta.
Acum sunt producător de radio. Treaba mea este să fac înregistrări şi să decid ce momente merită să fie date pe post şi pe care să le ştergem. Şi Mark îşi câştigă existenţa tot din înregistrări. Este muzician şi inginer într-un studio de înregistrări”.
Protagonistul acestui articol se numeşte BBC News.
